Regele a murit. Trăiasca dragnea!

De vreun sfert de secol, Decembrie în România miroase a moarte. Prin ’89 mirosul era greţos, de carne arsă. Carne tânără de tun, sacrificată în cenuşa imperiului roşu, de către un popor crud, atât la minte, cât şi prin apucături. De corpuri stivuite prin morgi, nevinovaţi cu tigvele golite de sânge, dar pline de idei.

Mai apoi, în fiecare an de după ’89, decembrie aducea parcă, de fiecare dată, frisoane, nu din cele gripale, ci din cele mai rele, alea din categoria “de ce ţi-e frică, de aia nu scapi”.

Decembrie e luna de naştere a neo-comunismului în România. Rânjiţi cu feţe dolofane de serafimi şi mersul crăcănat de fiară sălbatică i-au pus românului un alt fel de jug la gât. Unul din alea cu dinţii încălecaţi pe invers, în care, cu cât te zbaţi, cu atât mai mult se strânge laţul. Şi, tot aşa, ani la rând, până când românul, om deştept, a înţeles să nu se mai zbată degeaba.

Amorţit în cotidian şi bucuros că este încă în viaţă, românul a înţeles că alt viitor nu are. Îşi înghite liniştit pastilele, seara la televizor. Ca într-un cuib de cuci.
    …
Decembrie trecut muri şi Regele. Clovnul de serviciu - între timp un altul, dar cu aceeaşi mască tembelă, cu ochii vii şi nasul roşu - s-a întrecut pe sine: poporul şi evenimentul au ţinut capurile de afiş, cu o grandoare care, înţeleasă la adevărata ei valoare, ar fi chiar mai sinistră decât morţii lui ’89.

Regele a murit.
Trăiască dragnea!

Lucian Vasiliu
Burlington, 11 ianuarie 2018