Gânduri din Canada. România, câmpia eternă

În ţara-n care m-am născut, dacă e să îl ascult pe Chirilă, în curând va veni o primăvară. Dacă însă ne uităm la senatorii melcilor, singurul lucru primăvăratic pe care îl vom admira pentru ceva timp de acum încolo suntem chiar noi, ghioceii. Trăim cu toţii într-un Matrix de proastă calitate şi în care Nero întârzie să apară. Agentul Smith însă pare a fi mult mai puternic decât în film şi - în realitate - cu o putere de multiplicare mult mai mare. În anturajul fiecăruia dintre noi, şi chiar şi în diaspora, oameni care altădată păreau a-şi controla neuronii acum cântă şi dansează hipnotic după aţele păpuşarilor, într-o răsturnare a valorilor nemaivăzută nicăieri în sistem.
Copii golanilor de la Universitate îşi pomenesc părinţii fie în linişte, fie prin alte ţări, pentru că în ţara-n care ne-am născut manifestul înaintaşilor a fost spânzurat de picioare, cu capul în jos, şi siluit neîncetat timp de treizeci de ani. Fiecare rânduleţ care însemna ceva a fost marcat cu tuş negru şi inversat mai apoi, pentru o mai bună siguranţă că lucrurile nu se vor schimba: când vrei să fii sigur că nu mergi spre înainte, ce e mai bine să faci decât să mergi spre înapoi!?
În felul acesta, meritocraţia s-a transformat în mediocritate, cenzura comuniştilor în cvasi-prezenţă. Toate valorile vestului sunt sistematic devalorizate şi în general înlocuite cu obiceiuri balcanice proaste protejate de mult şi fals folositul “noi nu ne vindem ţara”. Bunul gust şi bunul simţ sunt amândouă dezavuate în timp ce mârlănismul în exprimare a devenit standardul unei clase conducătoare, care promovează mai degrabă şmecheria număratului ouălor decât inteligenţa creatoare a dilemei lui Plutarch.
Criticii din noi - crescuţi peste noapte în animale fioroase - se grăbesc să râdă a neghiobie şi a arăta cu degetul când persoane de altfel şi de cele mai multe ori decente - dar care nu împărtăşesc aceeaşi opinie politică - de exemplu cochetează cu moda.
Aceiaşi critici însă stau cuminţi cu botul pe labe şi nu suflă o vorbuliţă când proasta statului lipeşte eticheta prostului gust pe orice se îmbracă, se pune pe cap sau iese din gură.
Până la punctul în care prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul: întrebată despre arşii noştri, capul tembel al guvernului ne mulţumeşte grobian pentru discreţie...
Non-valorile, deci, au devenit valori, iar valorile adevărate au fost şi sunt terfelite cu o nesimţire care îţi adună saliva în gură, dar îţi pune şi o piatră în gât şi pe suflet, astfel încât scuipatul devine imposibil: stăm astfel şi ne uităm inerţi şi în gol ca proştii, în timp ce balele flegmei irosite se adună în barbă precum un semn tâmp de preaplin.
Pentru mine, România este câmpia eternă. De fiecare dată când aterizez româneşte, un gând tembel şi necontrolat îmi sfredeleşte creierul şi mă controlează pentru câteva secunde: poate de data asta rămân. În ciuda a toţi şi a toate, sufletul pământului râde la mine, copilul lui, când mă vede. Lichelele, lacheii, fanarioţii, netrebnicii, pungaşii, cutrele, puşlamalele, scârnăviile, ticăloşii, marţafoii sau secăturile, cu interesele lor materiale, sunt trecători.
De rămas, rămâne pământul şi gândul înnebunitor al întoarcerii
În ţara-n care m-am născut.