De la „cumplitul târg de negustori”, spre o mare metropolă. Cum se vede Galaţiul când vii de pe Coasta de Azur

Zi de zi, probabil, i-am putea găsi Galaţiului în care trăim un cusur, ceva de reproşat ori un motiv pentru care să fim nemulţumiţi sau dezamăgiţi. Dar pentru gălăţenii care şi-au construit cariere peste graniţe, Galaţiul nu este un oraş mohorât, îmbătrânit şi fără perspective. Din contră, devin vizibile progresul, schimbările estetice şi practice. Însă la fel de evident este spiritul neschimbat al oraşului. Spiritul gălățean, constituit – după cum afirmă protagonistul interviului nostru – din altruism, generozitate, solidaritate, civism și, mai ales, modestie. Pentru a ne judeca şi aprecia oraşul mai corect decât o facem zi de zi, vă propunem să privim Galaţiul – şi România, în genere – prin ochii unui gălăţean stabilit de ani buni peste hotare, unde şi-a construit o carieră şi o familie frumoasă.

Protagonistul acestui interviu este un gălăţean despre care aţi putut citi deja în ziarul „Viaţa liberă” – dr. Lafcadio Robert Rusu, românul care a contribuit la interzicerea fumatului în locurile publice din UE. Este fiul cunoscutului şi regretatului profesor Ioan Rusu, poet, publicist şi prozator, fost profesor de limba şi literatura română. Medic specialist în medicină de urgență, reanimare, medicină hiperbară, tabacologie, sofrologie, doctor în psihologie cu metoda proprie de sevraj tabagic, a revenit la Galaţi pentru a participa la reuniunea, după 40 de ani de la absolvire, a elevilor clasei a XII-a A, promoţia 1986, a Liceului de Științe ale Naturii din Galaţi - „Biologie Chimie”, după cum era cunoscut la acea vreme viitorul Liceu Teoretic „Emil Racoviţă”. Într-o ediție trecută a ziarului nostru, i-aţi aflat deja povestea carierei. 

- Domnule doctor, cum se vede Galaţiul şi cum arată Dunărea când vii de pe Coasta de Azur?

- Locuiesc pe Coasta de Azur de cinci ani, la câteva minute de plajă și la o oră și jumătate de pârtiile de schi. Este foarte plăcut - după mulți ani petrecuți în Luxemburg și în Belgia… la ploaie și frig mai tot anul - să poți face baie în mare chiar și în octombrie, iar copiii să se poată juca în curte în aer liber tot timpul anului.

Galațiul, văzut la distanțe mari în timp - pentru cineva care l-a părăsit în 1998 și nu mai revine foarte des în România -, a evoluat foarte frumos.

Lucrările pe drumurile publice, care sunt în momentul realizării foarte perturbatoare și deranjante pentru toată lumea, devin extrem de apreciate odată terminate, prin rezultatele lor, atât estetice cât și practice.

Centura Galațiului și noul ei pod - pentru cine cunoaște Fileștiul și ce era înainte acolo - nu e doar o schimbare estetică, ci un progres de la „cumplitul târg de negustori” spre o mare metropolă. Și acesta este doar unul dintre exemplele de progrese pe care le-a făcut Galațiul în ochii celui care nu mai are plăcerea de a-l vedea zilnic.

Bariera Traian și toată legătura ei cu Piața e de nerecunoscut, de asemenea. Gara feroviară și accesul la ea, la fel.

Dunărea, chiar și cu nivelul său scăzut de acum și cu insula din mijloc - care nu exista pe vremea copilăriei și adolescenței mele - va arăta mereu frumos pentru mine. Nu pot s-o văd altfel, când mi-aduc aminte că în apele ei m-a învățat tata să înot, păcălindu-mă și schimbându-și poziția progresiv, până când am fost capabil să urc firul curentului atât înainte, cât și după gura de vărsare a Siretului.

Faleza, cât și partea opusă ei, îmi evocă amintiri de neuitat, ca la mulți alți gălățeni și nu numai, cred. Acolo am sărutat prima dată o fată și de-acolo m-am aventurat prima dată cu prietenii mei la trecerea Dunării înot până la plaja de la fostul Zaclău, ulterior numit 23 August - în zile toride de vară, în care se mai întâmpla să terminăm orele mai devreme la liceu. Sunt amintiri foarte dragi mie. Iar astăzi, când aspectul falezei este în transformare și lucrările deranjante fac multă lume să o evite, nu-mi pot șterge din memorie acele momente plăcute și nu mă împiedică să trec pe-acolo cât de des pot.

Evident că nu se poate compara cu Promenade des Anglais de la Nisa, dar orașul primelor iubiri nu se uită niciodată.

- Când aţi fost ultima oară în Galaţi şi cât de schimbat vi s-a părut acum oraşul? Schimbat în bine sau în rău?

- Ultima oară în Galați am fost pe 26 septembrie, când am avut plăcerea să trăiesc un moment extrem de intens și de emoționant, pe care l-am organizat integral… de la distanță.

Mi-am revăzut foștii colegi de liceu din promoția 1986, foștii profesori care mai sunt încă printre noi, mereu extraordinari și respectabili în ciuda trecerii anilor. Și toate astea chiar în clădirea în care fostul meu liceu, pe vremea aceea numit Liceul de Științe ale Naturii, devenit ulterior „Emil Racoviță”, a avut privilegiul să funcționeze doar pe durata celor patru ani în care i-am fost elev. Revederea acestuia, cât și a foștilor colegi și profesori, a fost un moment deosebit de intens. Nu a fost în niciun caz eclipsat de absența total nejustificată a unor foști colegi de la tot evenimentul, sau de prezența unora la momentul de la liceu și de absența lor la momentul festiv de la restaurant, din seara aceleiași zile.

Chiar nu pot înțelege o astfel de atitudine absurdă și extrem de infantilă față de un moment atât de deosebit într-o viață de om: 40 de ani de la terminarea oficială a adolescenței și ocazia de a-ți revedea foștii colegi și profesori care mai sunt încă printre noi. Nu-mi permit să judec pe nimeni, dar, în afara celor cu probleme de sănătate personale sau a unor membri apropiați ai familiei, nu există nicio scuză valabilă pentru o astfel de atitudine.

Orașul a rămas neschimbat ca spirit și nu cred să mă înșel în acest sentiment pe care l-am resimțit pe tot timpul șederii mele. Chiar dacă fizic s-a schimbat destul de mult. Multe clădiri vechi au fost refăcute, deși multe sunt încă, din păcate, în continuare marcate de timp și așteaptă renovarea de care au neapărată nevoie. Au apărut multe construcții noi care schimbă fața orașului într-un mod surprinzător de agreabil.

Am constatat cu plăcere că vechea Bibliotecă „V.A. Urechia” a beneficiat de lucrări de renovare și că liceul absolvit de tatăl meu mai întâi, și apoi și de soția mea, un alt mare liceu al orașului și al țării, cu o tradiție extraordinară – actualul Colegiu Naţional „Vasile Alecsandri” – a beneficiat de lucrări de restaurare importantă.

Toate aceste schimbări reprezintă în mod incontestabil o evoluție remarcabilă, care îndreaptă Galațiul spre un loc pe care îl merită pe deplin în rândul marilor orașe.

- Cum s-a transformat locul în care aţi copilărit în Galați şi care este acela?

- Locul în care am copilărit, din păcate, a dispărut încă de pe vremea când eram în liceu. A fost demolat în cadrul politicii comuniste de „transformare” a țării în ceva ce semăna din ce în ce mai puțin a România bunicilor mei, care au fost considerați „chiaburi” și au avut de suferit foarte mult din cauza asta. Au fost construite blocuri în acele locuri și un spital de pediatrie.

Tot cartierul copilăriei mele a dispărut sub buldozerele comuniste, iar bunicul meu a făcut un AVC hemoragic când și-a văzut casa construită de el demolată. A plecat dintre noi la scurtă vreme după aceea, și asta m-a durut foarte mult, având o relație specială cu el, fiind cel mai mic dintre nepoții lui.

Acum n-au mai rămas decât amintirile și fotografiile unui cartier locuit de o „mare familie”, unii fiind chiar rude apropiate, în sensul propriu. Pe acele străzi am învățat să conduc mașina, în brațele unuia dintre cei mai vechi prieteni ai mei. Nu ajungeam încă la pedalele pe care le controla el, dar Renault-ul 4 pe care îl poseda, având schimbătorul de viteze la mână, îmi revenea mie plăcerea de a schimba vitezele pe străzile cartierului.

Dintre toate de atunci, singura clădire rămasă intactă și astăzi este doar Biserica „Sfântul Vasile”. Acoperișul ei a fost reparat la un moment dat, de către un frate al bunicii mele care locuia și el în același cartier care se numea „cartierul demobilizaților”, fiind locuit de cei care, ca și bunicul meu - care locuise în București înainte și avusese casa distrusă în bombardamentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial -, au primit o bucată de pământ pe care să-și construiască o locuință, la sfârșitul războiului.

Plecat la o vârstă fragedă dintr-un sat de pe lângă Galați, să-și „croiască un rost”, a ajuns la București, a învățat o meserie, s-a însurat, a avut primii copii, printre care și pe tatăl meu, născut și copilărit în Capitală, însă războiul i-a distrus toată munca, obligându-l s-o ia de la capăt. A preferat să se reapropie de familie și astfel s-a reîntors pe meleagurile gălățene cu bunica, în cartierul unde locuia deja o parte din familia ei, și și-a construit casa.

- Ce aţi dus din „spiritul gălăţean” în Franţa şi în ţările prin care v-a purtat cariera?

- Spiritul gălățean, de care vorbeam mai sus, este foarte eclectic. Sunt extrem de mândru de originile mele și deși - din motive pur administrative - am renunțat la cetățenia română, mă simt tot atât de român pe cât eram și înainte și fac tot ce pot să ajut oamenii din țara mea de origine și orașul în care m-am născut.

Ca membru fondator al unor asociații luxemburgheze numite „RomLux”, am trimis ajutoare când și unde a fost nevoie, mai ales în momentele dificile. Ultima dată, la inundațiile din 2024, care au distrus câteva sate din județul Galați, prin fundațiile „Inimă de copil” și Fundația Comunitară am ajutat cu fonduri substanțiale la reconstrucția școlilor și a câtorva locuințe.

Spiritul gălățean este, pentru mine, constituit din altruism, generozitate, solidaritate, civism și mai ales modestie. Am încercat pe cât posibil să fac dovada acestor calități peste tot pe unde am avut șansa să merg.

Pe Coasta de Azur organizăm evenimente la toate sărbătorile religioase importante din an.

Sunt vicepreședintele Asociației Bisericii Ortodoxe Române de pe Coasta de Azur și, în această calitate, împreună cu preotul și cu alți români inimoși, organizăm cadouri de Crăciun sub brad, pentru copiii românilor care vin la biserică și avem multe proiecte în obiectiv, printre care și achiziționarea unui teren în Frejus sau în împrejurimi pentru construirea unei biserici, organizarea de pelerinaje la Muntele Athos etc.

- După atâta timp de viaţă profesională şi familială în străinătate, ce vă mai leagă de Galaţi? Dar de România?

- De Galați mă leagă amintirile, prietenii și familia care mi-au mai rămas. Soția este tot gălățeancă și ne face plăcere să revenim în orașul în care copiii noștri pot petrece timp cu bunicii lor, la ei acasă. Din păcate, nu atât de des pe cât ne-am dori cu toții. Bunicii, însă, vin în fiecare an la noi și se bucură și ei de Coasta de Azur și de împrejurimi.

De România mă leagă tot ceea ce am trăit atât în orașul natal, cât și în București, în anii studenției. Prietenii care nu au părăsit țara, toți medici pe care i-am revăzut recent la sărbătorirea a 30 de ani de la terminarea facultății, tot ce am trăit împreună timp de șase ani în facultate, în timpul vacanțelor petrecute împreună și încă doi ani după aceea în primii ani de rezidențiat, înainte de a pleca în străinătate, nu se pot uita.

- La articolul publicat despre reuniunea de 40 de ani de la terminarea liceului am primit comentarii potrivit cărora la ora actuală nu mai sunt posibile asemenea cariere de succes ori reuşite profesionale, pentru că nu mai avem educaţia, determinarea elevilor şi talentul profesorilor de atunci. Ce credeţi despre aceste opinii?

- Cred că „omul sfințește locul” . Nu cred că românii sunt o „națiune aleasă” ori mai „frumoși și mai deștepți” decât ceilalți. Cred că prin muncă, seriozitate, disciplină și educație, oricine poate reuși oriunde. Chiar și în România actuală!

Nu mai urmăresc actualitatea românească foarte îndeaproape, însă am în familie membri care tocmai au terminat facultăți, au urmat masterate, se specializează și prin țară și prin străinătate și nu pot spune că nu „au reușit”.

Nu pot formula o concluzie generalizând, în niciun caz și nici raportându-mă la câteva persoane. E drept că rezultatele elevilor români de la studiul PISA nu sunt extraordinare și că atmosfera prin școli pare să nu mai fie ca înainte. Însă și aceasta reprezintă o evoluție, face parte din schimbarea la care toți ar trebui să se adapteze.

Dintotdeauna, în toate societățile din lume, au existat schimbări, care au generat „adaptați”, dar și „inadaptați”. Asta este o realitate care cu cât e mai rapid înțeleasă și integrată, cu atât cei care o fac beneficiază de progresul social și nu sunt „striviți” de el. E și o chestiune de mentalitate.

E ușor de zis că „nu mai e ca înainte”, dar dacă familia așteaptă ca totul să fie făcut la școală, iar școala așteaptă ca totul să fie făcut în familie și toți se plâng unii de alții, societatea se va regăsi la un moment dat în fața unor probleme majore de „inadaptați”, needucați care nu-și vor găsi locul nicăieri.

Când mamele ocupate cu shoppingul preferă să-și liniștească copiii cu ecranul unui telefon portabil toată ziua, în loc să-și îndeplinească rolul parental, nu trebuie să se mire nimeni că acel copil nu e „adaptat” încă din fragedă copilărie.

Societatea modernă impune sacrificii pentru a putea duce o viață echilibrată și plină de satisfacții. Așa cum spuneam și mai sus, rezultatele acestor sacrificii se văd doar în timp.

Poveste de viaţă

Dr. Lafcadio Robert Rusu este fiul regretatului profesor Ioan Rusu, poet, publicist şi prozator, profesor de Limba şi literatura română. Cu o carieră didactică începută în comuna Nămoloasa, Ioan Rusu a predat la Liceul Metalurgic şi la Liceul Auto, al cărui director a fost între anii 1991 şi 1993. A fost şi inspector de Limba şi literatura română în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Galaţi.
Fiul are, de asemenea, o carieră absolut remarcabilă, despre care aţi putut afla deja din „Viaţa liberă”, atât din ediţia online, cât şi în paginile tipărite.
Dr. Lafcadio Robert Rusu este absolvent al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti în 1996 şi a ajuns în Luxemburg după un an de rezidenţiat la Spitalul de Urgenţe din Brăila, la Salvare.
În mai 2008, „Viaţa liberă” dezvăluia că povestea lui fusese publicată într-o revistă luxemburgheză de tip magazin, „Rendez-Vous”. La acea vreme, terminase deja un doctorat în Psihologie la Universitatea ”Metz” din Franţa, specializându-se în tabacologie, denumirea ştiinţifică pentru tratamentul dependenţei de nicotină, şi activa ca medic generalist.
Abia după opt ani de întrerupere, după ce a învăţat cele trei limbi oficiale ale statului, devenind cetăţean luxemburghez, iar România a intrat în UE, dr. Rusu a reuşit să se reîntoarcă la medicina de urgenţă care l-a atras dintotdeauna.