Un ATEU, doi POEȚI și un PROZATOR

Nu vrea să plece. Nici de-al naibii nu vrea să se ducă. Nici în ruptul capului nu se dă dus. Orice argument este de prisos. Nici o ameninţare şi nici o mustrare nu-l poate determina să-şi ia inima-n dinţi şi picioarele de-a spinarea... şi să-şi urmeze calea. Cică nu-i convine. Cică-i mai bine aici, pe loc. Zice că n-are rost să fie cum ceilalţi. Zice că vrea să fie unic, singurul care nu-i de acord cu dusul crucii. Şi mai zice că-s proşti cei care se umilesc şi suportă... destinul. Chiar face scandal când cineva încearcă să-l lămurească despre importanţa... Sensului unic. Nici nu vrea s-audă despre ireversibilitatea... Trecerii.

Odată, când era să moară de frică, în pădure, la întâlnirea cu-n mistreţ cu colţi de argint, cică a apărut Ştefan Augustin-Doinaş, aşa, ca din pământuri, aşa, ca din ceruri, şi a modificat ultima strofă din celebra-i baladă, încât ateul a rămas viu... şi convins că poate influenţa desfăşurarea întâmplărilor care-l „vizează”, că e-n stare să se ia la hâră şi la trântă cu Satan şi cu Dumnezeu, deopotrivă. Şi cică el a făcut hocus-pocus şi nu ştiu ce a mai făcut, de s-a produs „minunea” cu Poetul şi cu mistreţul.

Altă dată, când s-a dus la pescuit într-o Mare şi a prins peştele cel mare, se laudă că a zis un cuvânt cabalistic, un fel de „abracadabra”... şi, brusc, a sosit, Hemingway, aşa, ca din ceruri, aşa, ca din pământuri, şi a schimbat/transformat „cursul” evenimentelor... încât şi acum mai are multă afumătură şi uscătură de rechin în podul casei!...

Astfel, acum, trăieşte din ideea că-i mai sfânt şi mai sus decât Iisus Nazarineanul... şi că nu se merită să care nici cruce, nici cruciuliţă... şi că nu vrea să plece de-aici, nu vrea să se urnească vrun pic spre unde-l „aşteaptă” cea Soartă! Pur şi simplu, acest „supra/om” se consideră „pur şi simplu”, nu dă nici doi bani pe Treime, face tot „posibilul” să se creadă că nu Cel de Sus l-a ajutat cu „peştele” lui Ernest şi cu „mistreţul” lui Ştefan, ci el însuşi, el, magicianul, a provocat „miracolul” din cele două încercări!

În duminica trecută, cam pe la douăsprezece ore din zi, l-am văzut cu o cruce Mare-n spinare şi cu o Cruciuliţă-n buzunar, făcându-şi semnul crucii în faţa bisericii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”... şi, apoi, plecând Acolo, ducându-se spre Capăt, adică! Cică a fost cu taică-său să vâneze o căprioară în aceeaşi pădure şi, fără să fie chemat, a apărut Nicolae Labiş, aşa, ca din pământuri, aşa, ca din ceruri, şi a modificat sfârşitul poemului... încât, din „greşeală”, tătâne-său a descărcat puşca-n feciorul controlat de foame, acesta scăpând teafăr, aşa, pur şi simplu, ca prin Minune!... NEC PLUS ULTRA!