Cât ne ard scumpirile din pieţele Galaţiului. Pulsul tarabelor, între poftă și supraviețuire

Piețele orașului Galați au explodat într-un festival de culori și mirosuri, care îți fură privirea, dar îți golesc rapid portofelul. În hala Pieței Centrale, tarabele gem sub greutatea deliciilor primăverii: cireșe lucioase, căpșuni parfumate, păstăi fragede și roșii care promit gustul de altădată. Este tabloul perfect al belșugului, însă unul pe care mulți gălățeni îl privesc de la distanță, ca pe o expoziție de artă inaccesibilă.

Vedetele incontestabile ale sezonului sunt cireșele. Însă prețul lor transformă fructele în obiecte de lux: un kilogram în Piața Centrală fluctuează între 100 și 150 de lei. Alături de ele, corcodușele crude, căutate de iubitorii de acrituri, sfidează și ele logica economică, afișând același preț amețitor: 150 de lei kilogramul.

Nici la capitolul legume situația nu este mai „blândă”. Roșiile românești, mândria producătorilor din bazinele legumicole ale județului, încep de la 45 de lei și coboară spre 25 de lei pentru cele de dimensiuni mai mici. Alternativele din import, aduse din Grecia, sunt ceva mai accesibile, variind între 15 și 29 de lei.
„Roșiile la 45 de lei au acest preț pentru că sunt cu adevărat românești. Sunt dulci, gustoase, sunt roșii de-ale noastre, oltenești”, explică o vânzătoare de la taraba întreprinzătorului individual Achiței Lica.

„Cumpără câte o roșie-două, de poftă”

Dincolo de culorile vii, atmosfera este una de resemnare. Cumpărătorii trec, privesc, întreabă și pleacă mai departe cu sacoșele aproape goale. Aceeași vânzătoare ne descrie radiografia unei zile obișnuite: „Vânzările nu merg deloc, nu sunt bani. Peste tot este la fel. Puterea de cumpărare este foarte scăzută, lumea pur și simplu nu are resurse. Nici pensiile nu au intrat încă. Tinerii nu prea vin în piață, iar cei în vârstă, care mai vin, cumpără foarte puțin, așa, de poftă. Iau patru castraveți, trei-patru ridichi, câte o roșie sau două, nu mai mult”, spune femeia.

În acest peisaj al austerității, părerile clienților sunt împărțite. O doamnă care își alegea tacticoasă câteva produse pare împăcată cu situația: „Toată lumea se plânge de prețuri și probabil au dreptate, dar eu nu mă plâng. Mănânc puțin și îmi ajunge pensia.”

La polul opus, o altă cumpărătoare, în trecere prin Piața Centrală, care tocmai achiziționase câteva mere la un leu kilogramul, privește cu amărăciune spre sectorul de fructe noi: „La cireșele de 150 de lei kilogramul nici nu mă uit. Sunt mult prea scumpe. Cu pensiile noastre abia ne mai descurcăm, mai ales că s-au scumpit și medicamentele. Trebuie să împărțim banii cu mare grijă ca să ne ajungă. În Micro 38, de unde vin eu, prețurile sunt ceva mai rezonabile, varza e 4 lei, aici e 6 sau 7.”

Dilema căpșunilor: românești sau grecești?

La o altă tarabă, o doamnă expune cele mai frumoase căpșuni din piață. Are și varianta românească, la 29 de lei, dar și pe cea grecească, la 20 de lei. Paradoxal, vânzătoarea face o recomandare neașteptată: „Cei care au bani le preferă pe cele românești, dar, sincer vorbind, părerea mea este că tot cele grecești sunt mai bune acum. Sunt mai mari și mai dulci. Acolo este deja vremea lor, au avut parte de mult soare, pe când ale noastre sunt încă făcute în solarii.”

Piața de cartier - un ecou al deșertificării comerciale

În Piața Micro 17, cunoscută și sub numele de „Piața Moldovenilor”, contrastul este izbitor. Dacă în Centru e forfotă, aici liniștea e apăsătoare. Tarabe goale, clienți rari și o ofertă mult mai redusă, axată mai mult pe răsaduri și verdeață. Nici urmă de cireșe. Deși prețurile sunt ușor mai mici - castraveții la 7 lei față de 10, varza la 4 lei față de 6 - comercianții se simt abandonați.
„După ora 2 rămânem doar noi, vânzătorii, nu mai vezi picior de client. Toată lumea merge la supermarket, unde găsesc totul într-un singur loc. Acest lucru ne va distruge complet. În plus, chiriile la tarabe cresc, deși noi abia vindem cîte ceva”, se plânge o vânzătoare, indignată.

O producătoare de legume completează tabloul sumbru: „Prețurile sunt extraordinar de mari pentru nivelul nostru de trai, iar viața producătorilor este din ce în ce mai grea. La piață vin numai oameni fără bani, cei cu posibilități merg la supermarket. E păcat să se piardă producția românească. Adevărul e că și condițiile din piețe sunt precare. De aceea lumea preferă supermarketul”.

Un alt vânzător privește cu nostalgie spre perioada de dinaintea scumpirilor: „Sunt aceleași prețuri ca în anii trecuți. Toate s-au scumpit, dar prețurile aici la noi au rămas aceleași de cel puțin trei ani. Tot ce ne-a rămas este să ne rugăm să fim sănătoși. Mă uit și la oameni când trec pe la tarabă, sunt așa, posaci, triști.”

Printre tarabe, întrebările retorice ale gălățenilor rămân suspendate în aerul cald de mai: „Dumneavoastră trebuie să știți mai bine: de ce este sărăcia asta? Ce se întâmplă?”, ne întreabă un domn, trecând cu privirea peste mormanele de legume și fructe pe care nu și le permite. Iar răspunsul vine, tot sub formă de nemulțumire, de la un cumpărător fidel al Pieței Micro 17: „Prețurile sunt extraordinar de piperate. Viitorul producătorilor, dar și al nostru e tot mai nesigur. Vedem cum tarabele rămân goale, pentru că omul de rând cântărește de zece ori fiecare leu înainte să ia o legătură de verdeață. Puterea de cumpărare e tot mai jalnică, iar noi, în loc de trufandale, dăm tot mai mulți bani pe medicamente.”

Piața gălățeană rămâne, astfel, un loc al contrastelor dureroase: între prospețimea pământului și ofilirea puterii de cumpărare, între dorința de a susține producătorul local și realitatea crudă a unui portofel care nu mai face față inflației.