De la Pilda Semănătorului la moștenirea apostolică a Sfântului Andrei

Pilda Semănătorului a fost tema Sfintei Evanghelii din a 21-a Duminică după Rusalii și a fost tâlcuită de Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, după Sfânta Liturghie, în Catedrala Arhiepiscopală din municipiul Galați.
Nu înainte ca micii și marii creștini să se bucure de rugăciune, de Sfânta Taină a Împărtășaniei, care prefigurează Trupul și Sângele lui Hristos, jertfă nesângeroasă pentru noi, creștinii, Pâinea Vieții Veșnice.
S-a citit Pilda Semănătorului, pe care ne-o relatează  Sfântul Evanghelist Luca (8, 5-15), din care reținem... „Ieșit-a Semănătorul să semene sămânța sa. Și pe când semăna el, una a căzut lângă drum și a fost călcată în picioare și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră; și dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Și alta a căzut în mijlocul spinilor; și spinii crescând împreună cu ea, au înăbușit-o. Și alta a căzut pe pământul cel bun și a crescut și a făcut rod însutit. Pe acestea spunându-le, a strigat: «Cel ce are urechi de auzit, să audă!»...” (Luca 8, 5-8)
Ucenicii necunoscători au dorit să afle sensurile acestei parabole. Asemenea și noi, credincioșii, aflați la Sfânta Liturghie, ne-am bucurat să primim câte puțin  din înțelesurile Pildei Semănătorului.
Raportându-se la înțelepciunea Mântuitorului și a Sfinților Părinți, Înaltpreasfințitul Părinte Casian a explicat că, aparent, pilda ni-L aduce în prim-plan pe „Semănătorul de semințe care seamănă în ogorul unui agricultor. Pilda este o mărturie vie a hranei sufletești, după pilda hranei solului îmbelșugat în toamnă, bine arat, bine grăpat și bine însămânțat, dacă a fost corespunzător lucrat întru nădejdea rodirii”.
La fel ca în toate celelalte pilde, și aceasta comportă un sens propriu, obișnuit și facil omului prea atașat de cele materiale, dat mai sus. Dar cum Hristos ne asigură că nu este din lumea aceasta, trebuie să ne obișnuim să vedem și cu ochii minții înțelesurile Bunei Vestiri, să acceptăm că există și o altfel de rodire, mult mai eficientă, care ne pavează cărarea către desăvârșirea în Hristos. „Există o rodire prin noi înșine, prin darul lui Dumnezeu, care se arată întocmai seminței care se seamănă toamna, în pământ”...  
Înaltpreasfințitul Părinte Casian ne-a explicat că „există o anumită vecinătate somatică între om și pământ, pentru că și noi oamenii suntem din pământ. În același timp, există o paradigmă, un model între rodnicia roadelor - pe care omul le seamănă, le plivește, le îngrijește și apoi le adună pentru traiul vieții trupești - și pământul din noi. Omul este pământul în care Domnul nostru Iisus Hristos a frământat harul vieții veșnice, acea suflare de viață. Lucrarea harului lui Dumnezeu, care este prezența Sa în Cuvânt - și este atât de frecventă prezența Sa în Sfânta Evanghelie, după apă și  pământ - pentru că partea superioară din noi, partea sufletească, însumează și energiile pământești și cerești nefăcute. Avem două feluri de energii în noi. Avem energiile trupești, care duse până la capăt ne alimentează viciile, conduc  la degradare, la cădere, la păcat”.
Dar, Creatorul ne-a înzestrat și cu energiile Sale, necreate. „Așa cum putem observa energiile soarelui, pe care nu-l putem atinge, dar el ne atinge prin razele sale, ne dau lumină și căldură, așa trebuie să fie și harul Duhului Sfânt, nevăzut, neconceput de noi, nefiind lumesc. Dar, în taina lui Dumnezeu, El Se apropie de noi prin vuietul Duhului Sfânt și se așază în Cuvânt. Cuvântul în care Se așază harul este neapărat Iisus Hristos”.
Sfântul Evanghelist și Apostol Ioan ne relatează în debutul Evangheliei sale că: „Întru' nceput era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru'nceput la Dumnezeu; toate printr'Însul s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-4).
Cine este Acest Cuvânt? Cuvântul Întrupat sau Logosul divin este a doua Persoană a Sfintei Treimi, este  Însuși Iisus Hristos, Mântuitorul și Salvatorul lumii. El exista din veci, alături de Creatorul și Duhul Mângâietor, S-a născut „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria”, cum mărturisim în Crez. Și Dumnezeu-Creatorul - prin Cuvântul Său cu putere - a făcut cerul și pământul, a făcut lumina, a despărțit lumina de întuneric, ziua și noaptea; apoi, a adunat apele de sub cer și a separat uscatul - pământul - de ape. A desfăcut cerul de pământ, și a făcut toate vietățile și lucrurile de pe ele... Și în a șasea zi, Marele Arhitect al întregii creații, Dumnezeu-Creatorul, l-a făcut și pe om, „corola creației”, „corola de minuni a lumii”, cum zice Lucian Blaga. Omul - pământul înzestrat cu harul divin...      
Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae ne explică în Teologia Dogmatică faptul că întreaga creație, văzută și nevăzută - alcătuită din lucruri și persoane umane - este expresia „plasticizată” a gândului divin... Înțelegem că noi, oamenii, ca parte a întregii creații a lui Dumnezeu, suntem cuvintele însuflețite ale lui Dumnezeu. „Persoana umană (nu individul!) e chemată la existență ca un partener creat al Cuvântului lui Dumnezeu cel personal...”, ne spune părintele Dumitru Stăniloae.
Astfel, omul, „cuvânt gânditor” și cugetător, și vorbitor, singurul înzestrat cu aceste calități între toate viețuitoarele pământului, este chemat la  dialog, comunicare și comuniune cu Cuvântul dumnezeiesc, dar și cu celelalte persoane umane.    
În sens propriu, cuvântul din Cuvânt (Logos), cu „c” mic, este expresia rostită a gândului lui Dumnezeu. Aflăm aceasta încă de la Facere (în Vechiul Testament), că Dumnezeu a zis și s-a făcut, toate câte s-au făcut. Dar, asemenea sămânței din parabola de astăzi, care cade în diverse locuri, mai mult sau mai puțin prielnice rodirii, tot astfel și omul, prin alegerile sale, face roade bune, sau „rodește” spini, rezultat al propriilor vicii, neputințe, răutăți.
Prin parabola de astăzi, Mântuitorul îi introduce pe ucenici (și noi între ei!) în profunzimea sensurilor, în lumea semnelor cerești, explicându-le: „Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu. Sământa care cade lângă drum îi arată pe cei care aud, dar se fac că nu aud... „Apoi, vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască”, ne spune Sfântul Luca Evanghelistul.
O altă categorie de persoane este cea care se aseamănă seminței care cade „pe piatră”; ei sunt aceia care primesc cu bucurie cuvântul când îl aud, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de  încercare se leapădă. Iar, cea căzută între spini sunt cei care aud, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu inimă curată și bună, îl păstrează și rodesc întru răbdare” (Luca 8, 9-15).
„Semănătorul este Însuși Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu - Cuvântul (Logosul) Întrupat, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cel care a coborât din Ceruri, de la Tatăl Ceresc, pe pământ, printre oameni, pentru a-și împlini misiunea încredințată de Dumnezeu-Tatăl, în Duhul Sfânt. Cuvântul Evangheliei este sămânța cea bună, a cărei roadă se vede astăzi prin pelerinii veniți la Iași pentru cinstirea Sfintei Cuvioase Parascheva, la 30 de ani de la aducerea Moaștelor Sfântului Apostol Andrei în România. Trecerea de la Pilda Semănătorului la moștenirea apostolică a Sfântului Apostol Andrei - Nașul de botez al românilor, cel care a încreștinat pământul românesc în primul veac după Hristos - și până la rodirea acestei semințe, prin evlavia arătată Sfintei Cuvioase Parascheva, reflectă continuitatea credinței și a unității noastre duhovnicești”, ne-a explicat Înaltpreasfințitul Părinte Casian.
Raportându-ne la apostolatul Sfântului Apostol Andrei, cel care încă din primul veac creștin a adus cuvântul Bunei Vestiri la Dunărea de Jos, Înaltpreasfințitul Părinte Casian a subliniat că pelerinajul de la Iași, precum așezarea în calendar și cinstirea Sfinților Români reprezintă dovada vie că „pământul cel bun” din omul bun continuă să aducă rod însutit prin rugăciune, răbdare și fapte bune: atât în viața de zi cu zi - la școală, la muncă, în comunitate - cât și în tinda sufletului și în căminul fiecărei familii.
Pe cale de consecință, spre neuitare, vom încheia aceste rânduri, reamintind ceea ce de două mii de ani este scris negru pe alb. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). În sensul că hrana prioritară a omului nu este atât hrana pentru trup, „pâinea cea de toate zilele”, ci „Pânea cerească”, potrivit unei alte traduceri a Rugăciunii Domnești - „Tatăl nostru”...