Din colecția ”Cele mai triste poezii rămase tablou” ELEGIE în ALB (de/spre lupul nimănui)

(!) de când aleargă prin omături/ fără să ştie până când,
încep secundele să-i cadă/ moarte de foame...pe pământ,
nu află nici o potolire.../ căci nu-i nimic, nici leru-i ler –
de-ar fi măcar o căprioară/ să-i vadă ochii sparţi de ger,
(cum zvârle ultima privire/ spre înapoi, unde, atunci,
jucau încet şi capra oarba,/ jucau ascunderea prin lunci)
şi să i-i scoată din oprire,/ şi să i-i smulgă din neant,
şi să-i învie cu suflarea-i/ şi cu descântul elegant,
să i-i aşeze în cuibare,/ verzi, amărui, la locul lor –
doamne, aceasta-i căprioara/ unui poet sătul de dor (!)
 
(!) de când aleargă prin zăpadă,/ uscat şi chior şi hăituit –
abia-i mai pâlpâie în ochi-i/ câte oleacă de chibrit
cu flăcărui aproape gata,/ uitate, verzi şi amărui –
habar nu are ce-l aşteaptă.../ fiindcă-i LUPUL NIMĂNUI (!)