CUM NU M-AM ȚINUT DE CUVÂNT

În fiecare zi, toată viaţa, mi-am propus să plec tocmai Acolo, taman Acolo! Dar n-am reuşit! Nu ştiu de ce n-am reuşit, dar cred că nu m-am ţinut de Cuvânt, iar Cineva lucrează/porunceşte împotriva Celui care nu plouă deloc, dar se face că plouă torenţial! Cum, adicătelea, nu m-am ţinut de Cuvânt? Păi, foarte simplu! Nimic mai simplu! Ileana era pe moarte, Făt-frumos era pe moarte, Zmeul era pe moarte... (toată Frumuseţea Pământului era pe moarte)... iar eu tăiam frunze la câini... frunze pe moarte la câini pe moarte! Şi n-am catadicsit să fac nimic, nici măcar c-o lacrimă să particip la Salvare! Şi cred că aceasta-i Cauza pentru care suport acest Efect!

Că aşa zicea nevasta lui Tata: „Dacă nici voi, uricarii cei mai buni ori cei mai răi, nu vă ţineţi de Cuvânt, cine să se ţină?”... Iar soţul Mamei, şi mai abitir, aşa zicea: „Ai grijă! Ai mare grijă! E mai bine să fii deştept şi s-o faci pe prostul, decât să fii prost şi s-o faci pe deşteptul!”... Desigur, am „aprobat pozitiv”, cum ar spune geniul din Haimanale, şi zisele Mamei, şi ale Tatei... însă m-am luat la întrecere cu Uitarea... şi asta m-a învins, aproape că m-a nimicit, nu glumă! Norocul meu a fost descoperit în şansa de a fi citit umorul devastator al mucalitului Cornel Udrea, care m-a determinat „să-mi aduc aminte că am uitat tot”!... Şi uite-aşa, clipă cu clipă, aproape cu aproape, cu preţul Ruşinii faţă de Cel de Sus şi faţă de Cei de Jos, m-am aşternut definitiv şi cu aleasă smerenie la picioarele Cuvântului, i-am jurat credinţă şi supunere şi iubire fără Capăt... şi am însufleţit câte o Nu-Mă-Uitare veşnică la mormânt de Mamă şi de Tată!

„Sigur că da... unde se uită Zmeul/ (rece, secat) cum ploile se frâng.../ (să nu-ţi mai pară lutul prea departe)/ vin, mâine, să aduc nişte Adânc!// Să fie-acolo... este bun Adâncul/ de pus pe rană... (nu se ştie când/ şi cum se poate răsturna Mişcarea).../ e cel mai sigur loc de pe Pământ!// Să stai lângă Adânc şi să nu-ţi pese/ că ochi iscoditori (dinspre Înalt)/ (s)clipesc până la moarte, să se afle:/ sunteţi ai Lui... şi nu ai Celuilalt!// Sigur că da... unde ajunge ploaia/ şi Zmeul bea, din ce în ce mai cald.../ (să nu-ţi mai pară cerul prea departe).../ vin, mâine, să aduc nişte Înalt!// Cică Înaltul vindecă de toate,/ iartă de Loc, de Timp şi de Păcat.../ să stai şi să te miri cum vine lumea/ încet şi zice: Zmeul a-nviat!// Şi nici să nu vă pese că Adâncul/ plânge în pumni (cu pumnii spre Înalt)/ şi strigă tocmai dincolo de Vreme: sunteţi ai Mei... şi nu ai Celuilalt!”//... (Publicitate: „dincolo de speranţă m-a aşteptat suferinţa/ dincolo de suferinţă m-a aşteptat poezia/ dincolo de poezie nu există nimic” - Ioanid Romanescu)... SIGUR CĂ DA!