Sufletul nu poate fi legat de piciorul patului

Odinioară (când mă încălţam cu opincile pe dos şi beam apă de unde cântă broasca) anumite mame îşi legau pruncii sugari de piciorul patului şi plecau la muncă, la horă, la cleveteală, la biserică, la băut...Imaginea unui copilaş priponit şi singur într-un chiler este terifiantă. Acest obicei barbar m-a răscolit pentru totdeauna. Nu poţi rezista, nu poţi să nu te cutremuri când vezi o fărmătură de om zvârcolindu-se pe o rază de-un metru (cât era de lung fitilul, sfoara) şi plângând până la ostenire, până la orbire, până la adormire, până la sfârşitul lacrimilor care înmuiau lutul de pe jos, până la epuizare, până la sfârtecarea sufletului abia sosit pe pământ, abia trecut prin prima moleculă de aer, prin primul strop de lumină. Desigur, mama ştia despre această metodă sinistră, plângea şi ofta, îşi făcea cruce, chiar le ocăra pe femeile vinovate, chiar ne poruncea să nu cumva să facem aşa ceva, vreodată. Pentru că, zicea mama, sufletul nu poate fi legat de piciorul patului, iar această barbarie este o crimă, este lipsire de libertate la cel mai înalt grad, este o brutalitate care frizează paroxismul, este dezdumnezeire... Nici animalele, nici păsările, nimeni şi nimic nu-şi leagă puii aşa, indiferent de motiv!...
Uite, în fiecare an, două rândunele îşi construiesc un cuib sub streaşina casei, fac patru ouă, le clocesc şi le cântă până când patru pui vin de Nicăieri în marginea cuibului şi a vieţii ! Apoi, (se mai întâmplă) din cauze obiective (căldură prea mare, agresiune păsărească etc) puii mor. Rândunelele-părinţi vin cu hrană, dar nu mai au cui să o dea. Se uită (doamne, dacă aţi vedea ce fel se uită o rândunică la puii morţi!...) se aşează pe sârmă şi, timp de o noapte, cântă plângând. Din dimensiunea şi tonalitatea cântecului se înţelege durerea indescriptibilă, grija şi povara de pe umerii frumoaselor bijuterii cu pene. Apoi, în zori, iau puii în plisc şi-i duc într-un loc pe care l-am căutat toată copilăria, însă nu l-am găsit niciodată. Desigur, îşi fac alt cuib, fac alte ouă...Şi, când vine toamna şi zodia Fecioarei, pleacă unde îmi place să cred că nimeni nu leagă suflete de piciorul patului, indiferent de mărimea, greutatea şi vârsta acestui Necunoscut fără de care nu se poate. Şi fără de care totul devine mecanic, inutil, mizerabil. Chiar şi iubirea. Parol!