Secunda primei veşnicii (pastel)

Deseară... torn "lacrima christi" în pahare
şi te aştept să-mi baţi la poartă şi la geam...
mi-a înflorit de tot lumina-n lumânare...
gata, se coace, cade-aşa, nitam-nisam,
dacă nu vii să-i pui în flacără iubire,
sau chiar uitare, sau otravă, sau ce ai
dat să nu-ţi dea în lacrimi rochia subţire,
fără sfârşit, cât ţine drumul până-n rai!

Deseară... pun să cern făină de plămadă,
şi să mă rog, şi să mă-nchin, şi să frământ
câteva turte, uite-aşa, să nu se creadă
că-n casa asta stă şi-aşteaptă un flămând,
un sărăntoc, un mai nimic, un pierde-vară,
un pierde-timp, un pierde-tot şi chiar ne-tot...
pân-oi vedea că-ncepi să vii, mă mut afară,
cobor şi-mbrac frumos fantomele din pod!
 
Şi le învăţ să şadă cât mai elegante,
cât mai cuminţi, cât mai cu minte lângă drum,
măcar atât, cât lumânarea încă arde
şi n-a căzut în praf şi-n pulbere şi-n scrum,
măcar puţinul, cât mai este, pân-se vede
cum te apropii cu tandreţe, parcă scrii
pe sus, pe jos... şi eu citesc, pe îndelete,
că-ncepe clipa primei mele veşnicii!