Nu mai urlaţi la cina cea de taină! (ultima poruncă)

Nu mai urlaţi la cina cea de taină,
nu mai scuipaţi în ţărnă şi-n cuibare,
staţi în genunchi, cruciţi-vă frumos...
fără-n genunchi, păcatul nu dispare,

făr-aşadar se înmulţesc sub frunte
otrăvuri, fel de fel, nenumărate...!...
Chiar nu vedeţi cum liniştea din blid
vrea să luaţi (şi voi) pe săturate?

şi să purtaţi (în ceastă lume) toată
mila şi slava lui mântuitoare?
şi să-l păstraţi (n-adâncul tainei) viu
şi rege-n tot? şi-n toţi? şi-n fiecare?

Nu mai urlaţi la cina cea de taină
şi nu mai blestemaţi iscariotul...
doar ştiţi prea bine: tocmai fără el
(cest prefăcut) deloc ar fi fost totul,

şi cel de sus nu ar fi fost ce este,
şi, ce suntem, nu am fi fost vreodată!...
Staţi în genunchi, dar vreţi (adeseori)
marie magdalenă lapidată,

scuipată-n ochi şi-n ţărnă şi-n cuibare,
hulită-n târg, prin faţă şi prin spate...
când voi aveţi (în suflet şi sub frunţi)
otrăvuri, fel de fel, nenumărate!