Dare de samă (în numele şi prenumele poeziei, la mormântul copilei Cristina Ioana Bălan, Odihnească-se în pace!)

De-atâţia ani... şi n-am ajuns la tine...
şi merg, şi merg (zile şi nopţi) întruna,
mai am puţin şi se termină drumul,
nu se mai vede zarea şi nici luna,
nimic din ce mi-a spus că eşti acolo,
încremenită-n veşnic-aşteptare,
silabisind (în numele iubirii)
prenumele nădejdii strigătoare
la cerul dus şi-ascuns mult mai departe
de dincolo de viaţă şi de moarte!

Şi nu mai văd nici ziuă şi nici noapte...
şi merg aşa, mereu şi fără frică,
fără lumină, fără întuneric,
fiindc-aud cum cineva mă strigă
de unde, până unde (nu ştiu unde)...
de când şi până când (nu am vro ştire)...
şi nu regret... mărşăluiesc spre tine,
cu stângul şi cu dreptul pe psaltire...
astfel dau samă, mult, din carte-n carte,
de dincoace de viaţă şi de moarte!