Istoria unui Fals Autentic

Şi trec...şi trec prin Infinitul mare!/ şi trec...şi trec prin Infinitul mic!/...şi cred că (n)-am nimic în buzunare!/...şi cred că (n)-am în suflet mai nimic!// şi îl tot strig pe Cel care răspunde/ de sufletul şi buzunarul meu!/...şi îl aud venind tocmai de unde/ stă (şi conduce Lumea) Dumnezeu!// l-aud venind în hohote de scumpă/ şi ne(mai)întâmplată bucurie,/ venind ca un Deştept, din tumbă-n tumbă,/ ca un Stăpân (şi Fante) de Spatie!/ l-aud venind...şi tare frică mi-este/ să-l văd în ochi, să-i văd Realitatea,/ să mă conving de nu-i sau de-i poveste/...să mă conving ce-i Cel ce-mi naşte Moartea,/ să aflu, în Sfârşit, cine-mi mănâncă/ din Suflet şi din Vis, din buzunare.../ ce-i Cel care mă-ndeamnă şi-mi dă brâncă.../ şi poate-mi şi răspunde la-ntrebare:/ a fost ori nu a fost o păcăleală?/ a fost o glumă? nu a fost o glumă?/ a fost un fals? a fost o fasoleală?/...să văd şi să aud dacă-şi Asumă/ ce cred eu că-nsemnează „Cel ce Este”,/ ce cred eu că-nsemnează „Cel ce Sunt”/ şi tot ce-i tot mai vag în Palimpseste,/ mai fals, mai incredibil, mai mărunt!...//
L-aud venind...s-apropie...se-ntâmplă:/ e-un fel de trist în jurul meu mai trist/ ca un Nimic în Infinitul mare,/ ca un Nimic în Infinitul mic,/ e-un fel de-a(mi) zice cum că nu Exist/ decât în gândul-visul Celui care/ îmi pune lumânare şi covrig,/ aşa cum sunt (ne)învăţat a crede/ frumos şi din perete în perete,/ din minciunire-ntr-altă minciunire/ (neapărat cu Pace şi Iubire)/ din pâine-n câine şi din câine-n pâine (neapărat cu Astăzi şi cu Mâine)...!//
L-aud plângând cum şi El mă aude!/ însă nu-l văd! şi nici El nu mă vede!/ apoi, într-un răgaz de lăcrămare,/ cuvintele-i îmi sună (in)discrete,/ pline cu „sensuri” şi necruţătoare:/ „Eu sunt Destinul, Falsul Autentic!/ Eu sunt al tău...şi n-ai nici o scăpare/ de mine-n astă Lume, nici o clipă,/ şi nici măcar în Lumea viitoare!// Tu eşti al meu...şi n-am nici o scăpare/ de tine-ntr-astă Lume, nu se poate/ să nu fim laolaltă cât măsoară/ mărunta noastră grea Eternitate!/ Urât frumos! frumos urât!...nu-i cale/ de abătut din drumul categoric!/ şi n-avem încotro, nici tu, nici eu!/ tot ce Suntem eu-n Pururi Aprioric!.../ Deci, aşadar şi prin urmare, cum/ zic cei care te-nving şi îi învingi,/ mergem (ne-lămuriţi) pe-acelaşi Drum,/ sclavi ne-mpăcaţi ai Simfoniei Cinci!”...[Publicitate: „Oriunde te-ai afla, acolo sunt şi eu!” – (Ludwig van Beethoven)]...Sigur că da! Nu?