Unde nu-i cap, vai de patrimoniu!

E de notorietate „urbanizarea” din timpul perioadei comuniste care a ras de pe faţa pământului „casele vechi, burgheze” pentru a face loc falnicelor blocuri muncitoreşti. Aşa s-a ajuns ca localităţi întregi să fie parcă trase la xerox, cu aceleaşi „cutii de chibrituri” insipide, incolore şi inodore din punct de vedere arhitectural.

Se spune că cine îşi uită istoria este condamnat să o repete… Iar în ceea ce priveşte protecţia clădirilor de patrimoniu se pare că ne îndreptăm vertiginos spre o astfel de situaţie, asta după ce mai mulţi parlamentari ai puterii au iniţiat un proiect de lege potrivit căruia intervenţia fără autorizaţie asupra monumentelor istorice ar putea să nu mai fie infracţiune. Motivul? „Descongestionarea instanţelor”, pentru că Inspecţia de stat în construcţii nu mai apucă să facă atâtea dosare, iar Ministerul Culturii nu apucă să emită în timp util avizele necesare! Altfel spus, în loc să se caute repararea unei disfuncţionalităţi de sistem – instanţe – inspectoratul în construcţii – Ministerul Culturii – se preferă sacrificarea puţinei moşteniri arhitectonice care ne-a mai rămas! Cu plata unei simple amenzi, o clădire de patrimoniu va putea fi demolată pentru a face loc noilor „proiecte imobiliare”, unele, în esenţa estetică, nu foarte diferite de hidoşeniile din perioada comunistă.

Se fac toate astea în condiţiile în care, chiar şi cu o lege mai restrictivă, clădirile de patrimoniu au fost şi până în prezent victimele rechinilor imobiliari, a indiferenţei autorităţilor publice sau a unor proprietari vremelnici. Inclusiv în Galaţi au fost clădiri de patrimoniu ce au fost lăsate a fi furate cărămidă cu cărămidă, unele ce au fost dărâmate în baza unor autorizaţii îndoielnice sau unele care au devenit prin intervenţii brutale un fel de struţo-cămile urbane. Ce să mai spunem de recentul caz al indivizilor care au jefuit cu târnăcoapele situl arheologic de la Barboşi…

În aceste condiţii, se cuvine a reaminti parlamentarilor că prioritară este găsirea unor soluţii pentru salvarea clădirilor de patrimoniu – iar în UE găsim suficiente modele pentru a ne inspira – nu de a sacrifica nişte repere ce ţin, poate, chiar de identitatea noastră culturală şi istorică, sub pretextul reducerii birocraţiei.

Din păcate, într-o ţară în care inepţia intelectuală nu a fost un criteriu eliminatoriu în desemnarea „aleşilor”, ar fi poate prea mult să le cerem politicienilor să aibă ceva mai multă glagorie în materie de estetică, arhitectură sau istorie. Sau, măcar, să nu se bage unde nu se pricep!