De la drone la alte amenințări

O relatare Reuters mi-a atras atenția: mai multe state europene permit sau analizează posibilitatea de a le acorda companiilor care operează infrastructură critică dreptul de a neutraliza drone. Am citit și prima reacție a fost că, da, are sens. Dacă vezi un aparat suspect deasupra unei centrale electrice, parcă n-ai vrea ca singura ta contribuție la apărarea obiectivului să fie un telefon, descrierea exactă a zgomotului și direcția din care a venit.

Nici pentru noi discuția nu este una îndepărtată. Neptun Deep înseamnă infrastructură în largul Mării Negre, instalații submarine, o conductă spre țărm și legături cu sistemul de transport al gazelor. Sunt investiții a căror protecție interesează întreaga țară, nu doar companiile implicate. Tocmai un asemenea proiect arată de ce argumentul securității are greutate. Nu poți cere operatorului să ignore pericolul. Dar nici statul nu poate considera că, odată împărțite responsabilitățile de protecție, și-a transferat și răspunderea pentru felul în care sunt exercitate.

Numai că, pe măsură ce citeam, mi-am adus aminte de ceva mult mai apropiat de viața antreprenorului român: dosarul de risc la securitate fizică. Știți povestea. Ai o firmă, niște bunuri, un spațiu în care lucrezi și, printre celelalte griji, trebuie să te ocupi și de documentele și măsurile prin care dovedești că te protejezi. Experiența conformării este familiară: evaluare, documentație, măsuri de implementat, verificări și posibilitatea unei amenzi dacă nu îndeplinești obligațiile aplicabile.

În principiu, nimic absurd. Este bine să știi pe unde poate intra hoțul. Numai că antreprenorul ajunge să se gândească și pe unde poate intra amenda, iar aceasta din urmă are avantajul că vine în timpul programului și găsește administratorul.

Nu contest utilitatea unei evaluări serioase. Mă interesează momentul în care siguranța efectivă și dovada conformării încep să ducă vieți separate. Poți avea un dosar impecabil și o protecție slabă, așa cum poți avea măsuri rezonabile și o documentație pentru care trebuie să dai explicații. Ușa și dosarul trebuie verificate separat, chiar dacă amândouă au legătură cu protecția.

Cu experiența aceasta în minte, m-am întors la drone. Pentru că între dreptul de a cumpăra protecție și obligația de a o cumpăra nu este întotdeauna o distanță foarte mare. Astăzi, un operator cere să i se permită folosirea unui sistem. Mâine, autoritatea ar putea considera că un asemenea sistem este necesar pentru categoria lui de activitate. Apar standardele, furnizorii, verificările și costurile.

Nu spun că asta se pregătește acum pentru orice firmă. Spun că merită urmărit cum o nevoie legitimă poate construi o piață în care clientul nu mai are prea mult de ales. Am mai văzut mecanismul, chiar dacă produsele erau altele. Dacă până aici vorbim despre bani, mai departe începe problema puterii.

Dacă sunt responsabil de protejarea unei centrale, de ce să aștept drona deasupra instalației? N-ar fi mai bine să aflu din timp cine o trimite? Și dacă vreau să aflu, nu-mi trebuie informații despre oameni, despre legăturile lor, despre ce pregătesc?

Aici aș face o pauză. Dreptul de a neutraliza un aparat nu înseamnă dreptul de a intercepta comunicații sau de a ancheta persoane. Relatarea Reuters nu spune că aceste atribuții sunt oferite la pachet. Tocmai trecerea de la una la alta mă preocupă: cât de convingător va suna, la momentul potrivit, argumentul că, fără competențe suplimentare, protecția rămâne incompletă? Probabil foarte convingător. Mai ales după un incident.

Apoi poate apărea și amenințarea din interior. Un inginer vorbește despre deficiențele instalației. A sesizat conducerea, nu s-a întâmplat nimic, insistă. Pentru el este o problemă de siguranță. Pentru cineva din conducere poate deveni o problemă de loialitate. De aici, lucrurile se pot strica repede. Cu cine a vorbit? De ce a trimis documentele? Cui folosește scandalul? Întrebări care, în anumite împrejurări, sunt justificate. Dar care pot fi folosite și pentru a muta discuția de la neregula semnalată la omul care a semnalat-o.

Mă gândesc cât de greu s-ar apăra un salariat dacă o concediere ar fi motivată printr-un presupus risc de securitate, iar informațiile pe care se sprijină suspiciunea i-ar fi refuzate tocmai din motive de securitate. Ar trebui să combată ceva ce nu poate vedea. Compania ar cunoaște acuzația, probele și concluzia, iar el ar cunoaște doar data de la care nu mai vine la serviciu.

Sigur că există sabotaj și spionaj. Nu avem nevoie să le inventăm, însă avem nevoie să putem deosebi asemenea fapte de conflictele de muncă, de avertizările de integritate și de simplul fapt că un angajat nu este de acord cu șeful.

Aici pot apărea perdelele de fum: „amenințare hibridă”, „vulnerabilitate strategică”, „necesitate operațională” sunt expresii cu un înțeles serios. Dar, dacă nimeni din afara companiei nu poate verifica ce se află în spatele lor, devin și modalități foarte comode de a încheia o conversație. Ai întrebat suficient. Mai departe este confidențial.

Nu cred că de la o instalație antidrone ajungem inevitabil la structuri private cu puteri rezervate astăzi autorităților statului. Cred însă că putem ajunge, pas cu pas, la structuri care adună tehnologie de supraveghere, informații și mijloace de intervenție, în timp ce controlul public rămâne în urmă. Mai ales dacă statul începe să depindă de serviciile lor.

De aceea, întrebările trebuie puse înainte. Cine decide intervenția? Cine îi verifică necesitatea? Cine răspunde pentru pagube? Unde se poate apăra omul identificat greșit drept amenințare?

M-am întors, până la urmă, tot la dosarul de risc. La diferența dintre a avea documentele în ordine și a avea lucrurile sub control. Este o diferență pe care o înțelegem destul de bine când discutăm despre uși, camere și alarme, și ar fi păcat s-o uităm tocmai când începem să împărțim dreptul de a folosi forța.