România SA și cartelul privilegiilor

În 1600, niște negustori englezi au înființat Compania Indiilor de Est. Voiau să vândă mirodenii, țesături și ce se mai putea aduce din Asia. Comerț, mă înțelegeți. Numai că afacerea a crescut. Cu timpul, compania și-a făcut armate, a ajuns să stăpânească teritorii, iar în 1765 a obținut dreptul să încaseze taxe în Bengal. Plecaseră după mirodenii și ajunseseră la contribuabili. Asta da diversificare.

Acum să ne întoarcem la noi. Englezii aveau o companie care ajunsese stat. România are un stat care, în prea multe locuri, pare administrat ca afacerea celor instalați în el. Să-i spunem România SA. Proprietarii suntem noi. Conducerea ne ține la curent, din când în când, cu necesitatea de a mai pune niște bani.

Mai trecem și pe la urne, că așa scrie în statutul democratic. Ni se amintește că totul se face pentru noi. După care începe administrarea propriu-zisă și aflăm că, pentru a beneficia de grija statului, trebuie întâi să dovedim că existăm, că suntem noi și că n-am uitat să dovedim ceva și anul trecut. Pentru explicații se găsește întotdeauna personal. La ghișeu, mai greu.

Indemnizațiile protejaților sistemului nu întârzie niciodată

Sus, în zonele bine protejate ale sistemului, indemnizația își cunoaște drumul. Instituția poate să bâjbâie, investiția să întârzie, serviciul să se împiedice de server. Plata ajunge la destinație. Aproape că ți-ar veni să rogi compartimentul care virează indemnizațiile să se ocupe și de restul activității. Pare că acolo s-a înțeles cum se respectă un termen.

Un om priceput merită plătit bine. Când însă avantajul supraviețuiește liniștit oricărui eșec, începi să bănuiești că se remunerează apartenența. Ai locul potrivit în organigramă, ai și încasarea. Tu, cetățean, poți întreba de rezultate. Ți se explică dreptul la indemnizație. Despre obligația de a și face ceva mai discutăm.

Bun. O corporație are și parteneri. Aici intră marile companii, inclusiv multinaționalele, cu oameni care știu pe cine să sune, ce propunere să trimită și la ce consultare să fie prezenți. Problemele încep când accesul la decizie se transformă în avantaj pentru unii și în obstacol pentru ceilalți.

Luați o obligație pentru care trebuie plătit un specialist și cumpărat un program. Grupul mare o trimite la departamentul lui. Patronul unui atelier cu trei oameni se uită la factură și încearcă să afle care dintre ei ar mai putea deveni, până luni, și departament. Pe hârtie, obligația este aceeași. Numai că hârtia suportă egalitatea asta mai ușor decât atelierul. Concurența poate fi împinsă spre ușă și cu un teanc de formulare.

Costurile se adună la cei care au mai puține uși deschise

Raportul OCDE despre România din 2026 semnalează tocmai bariere care îi lovesc disproporționat pe cei mici și pe nou-veniți. În achizițiile publice citează o pondere de 45% a procedurilor cu un singur ofertant. Cam multă singurătate pentru o piață concurențială. La aceeași ușă, unii trimit o echipă să rezolve formalitățile, alții închid prăvălia ca să stea la coadă.

Și lăsați pașaportul capitalului deoparte. La masa avantajelor încape și compania românească bine conectată, și întreprinderea publică protejată, și grupul profesional care și-a blindat excepțiile. Ca imagine, ăsta ar fi cartelul privilegiilor: fiecare își păzește avantajul, iar costurile se adună la cei care au mai puține uși deschise.

Când banii se împuținează, începe discursul despre sacrificiul comun. Contribuabilul participă imediat. Pentru avantajele celor bine instalați trebuie analize, consultări, perioade de tranziție. Până se termină studiul, omul de la casă a plătit deja. Și studiul, tot el.

Să revenim la englezi, că le-am lăsat compania cu armatele în bătătură și dreptul de a încasa taxe. În 1857, o parte dintre soldații indieni din armata ei s-a răsculat. Se adunaseră nemulțumirile legate de taxe, anexări și tratamentul soldaților. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate. În 1858, Coroana britanică a preluat administrația și armatele Companiei, iar în 1874 aceasta a fost dizolvată. Indienii au rămas sub stăpânire colonială. S-a schimbat conducerea. Libertatea mai avea de așteptat.

Eu aș reține de aici că un sistem poate arăta foarte ordonat până când încep să se răscoale chiar oamenii plătiți să-l apere. Supunerea poate ascunde destulă nemulțumire. Faptul că omul tace, plătește și își vede de drum spune prea puțin despre încrederea lui în cei care îl conduc.

Să-i lăsăm pe cei mici și să crească!

Haideți să mai facem ordine prin sediul România SA. Dacă trei instituții păzesc aceeași hârtie, să le strângem într-una. O să rămână câteva fotolii fără ocupant, dar poate supraviețuiește țara și acestei tragedii. Instituțiile să-și trimită singure informațiile. Cetățeanul a făcut destule ture între ele cât să poată cere și el un spor de curier. Iar avizele care nu apără pe nimeni de nimic să fie lăsate să se odihnească. Au obosit și ele atâta lume.

Așa ar începe să se vadă simplificarea și reforma administrativă: omul își rezolvă treaba cu statul și îi mai rămâne și o bucată de zi în care să trăiască. Să-i lăsăm pe cei mici să muncească și să crească. Prea le-am legat șireturile între ele, după care ne-am minunat că nu aleargă.

La urma urmei, România SA e a cetățenilor. Ar fi cazul să verificăm la cine ajung dividendele și să mai slăbim menghina. Că nu putem ține o țară întreagă în anticameră, numai ca să fie liniște în sala de consiliu.