Părinţii şi profesorii, în război

Niciodată nu s-a vorbit atât de mult ca acum despre necesitatea implicării părinţilor în viaţa şcolii şi a elevului ca reţetă a succesului. Şi, totuşi, niciodată nu s-a ajuns la o atmosferă atât de încordată între părinţi şi profesori, care în loc să lucreze împreună pentru binele elevilor, s-au împărţit în două tabere şi-şi aruncă unii altora în cap cu orice pot.

De pe baricadele lor, părinţii catapultează reproşuri că notele nu se pun pe drept, că se cer bani pentru prea multe materiale, deşi şcoala e gratuită, că se solicită meditaţii, că se dau prea multe teme, că oamenii de la catedră nu-şi fac treaba aşa cum trebuie sau aşa cum ar vrea ei. Că, deh, toată lumea se pricepe la educaţie şi la fotbal.

Din tranşeele lor, profesorii ripostează cu săgeţi: părinţii nu vin la şedinţe, au pretenţii absurde de la dascăli, în timp ce ei uită că în sarcina lor cad cei şapte ani de acasă, că-i alintă prea mult, că nu le pasă, că nu-i respectă suficient pe cei care se chinuiesc să lumineze mintea fiilor lor.

La toată nebunia aceasta s-a ajuns pentru că, în cei aproape 30 de ani de reformă în învăţământ, nu s-a reuşit să se bată ca lumea în cuie măcar o regulă. Pe unele porţiuni, nici nu s-au făcut reguli, iar acolo unde există ceva, fie se aplică pe sărite, fie nu se pot aplica.

Şi în Occident, părinţii sunt implicaţi şi ajută şcoala, dar nu s-a pus, Doamne fereşte, problema să vină ei şi să-i înveţe pe dascăli cum să predea, să le dicteze ce rol să-i dea unui elev în piesă, câte versuri să spună unul la serbare sau câte celălalt. Sau să-şi permită cineva să sune profesorul după program şi să-i ceară socoteală de ceva! De cealaltă parte, când părinţii se adresează conducerii şcolii cu vreo plângere demonstrată şi întemeiată, urmările pentru profesorul în culpă sunt clare, nu rămâne nepedepsit.

Deşi am crezut că ne va fi mai bine după Revoluţie cu atâtea libertăţi şi drepturi, iată că ne-am trezit cu toţii împinşi în luptă de faptul că nimeni nu mai vrea să-şi asume obligaţii şi responsabilităţi. Între timp, între baricade, copiii noştri rămân debusolaţi, dezorientaţi, victime sigure ale războiului surd dintre noi, oamenii mari, care le predăm zilnic aceeaşi lecţie: cum să fenteze regulile.