Unde-i bai şi unde crapă

În discursurile oficiale, nu este reprezentant al autorităţilor publice care să nu se declare „un sprijinitor activ” al investitorilor străini. Pe de altă parte, a rămas de poveste lupta reprezentanţilor puterii cu „multinaţionalele”, declarate vinovate de toate „relele” din ţara asta. Măsuri gen Ordonanţa 114 sunt sublima expresie a populismului primitiv şi a dorinţei de a acoperi pe pielea mediului privat un buget gheboşat de cheltuieli publice realizate fără discernământ, în afara intereselor pur electorale.

Acum, că au trecut şi europarlamentarele, un sondaj prezentat de Camera de Comerţ Americană din România (AmCham) nu poate fi interpretat de minţile creţe drept o tentativă a „agenturilor/companiilor străine” de a băga strâmbe electorale. Este, în schimb, un barometru al stării de spirit nu numai printre companiile americane, ci în general în rândurile investitorilor.

Vestea bună ar fi aceea că, în opinia AmCham, România are un uriaş potenţial de creştere, unul dintre cele mai mari din UE. Pe de altă parte, suntem încă o ţară cu o infrastructură rudimentară, cu o economie în care deja se simte lipsa forţei de muncă, cu instituţii publice în care birocraţia este la ea acasă. Bomboana de pe colivă sunt politicieni duşi tare cu pluta pe panta discursului populist şi anti-european. Aşa se face că, deşi avem potenţial de creştere, datoria publică se umflă într-un ritm mult mai accelerat, inflaţia creşte, iar multe dintre măsurile legislative au fost toxice pentru mediul de afaceri.

În aceste condiţii, investitorii au intrat în expectativă. Conform AmCham, un sfert din companiile americane de la noi au declarat că nu au un plan de investiţii anul acesta, iar două din cinci susţin că se vor limita doar la investiţii mici, de sub un milion de euro. În acelaşi timp, companiile şi-au făcut cunoscută principala doleanţă: respectarea elementelor de bună guvernare. Adică, să nu mai pui miniştri după ureche, să nu mai bagi măsuri fiscale când te trezeşti cu faţa la pernă, să nu mai pui cel puţin sub semnul întrebării principalii piloni de stabilitate ai ţării, precum apartenenţa la UE sau NATO, să nu sufoci Justiţia, să nu reduci instituţiile publice la nivel de simple instrumente politice. Pe scurt, dacă statul nu poate ajuta investitorii, măcar să nu le pună beţe în roate. E mult, e puţin? Până acum a fost aproape… imposibil.