Speranța e legată de noi

Nu prea e momentul să dăm timpul înapoi. Totuși, în februarie 2020, într-o conferință de presă la Prefectură se discuta despre un nou virus extrem de contagios apărut în China și care ar trebui izolat. Mai exact, la acea vreme, autoritățile căutau o studentă asiatică cazată în oraș și cam atât. Republica Populară Chineză, de unde cumpărăm de la scobitori și până cele mai performante LCD-uri, era departe. Mai exact, cam la 8.000 de kilometri, ca și acum, astfel încât la acea dată nu ne făceam probleme.

Apoi, în zece luni, am realizat că nimic nu este prea departe. În pandemie, viața a mers înainte, cu infectări, decese și oameni vindecați, dar și cu teste, spitale cu secții vitale închise, focare în azilele de bătrâni, digitalizare, telemuncă și măști. Am învățat cuvinte și expresii noi, precum carantinare, pozitivare sau distanțare socială, cel puțin din punct de vedere semantic.

Iar toate acestea s-au produs într-o țară care a scrâșnit din dinți, și nu din cauza carenței de calciu, ci a inexistenței reformelor structurale. Spitalele s-au încovoiat din cauza lipsei de paturi, copiii ”învață” să scrie pe tabletă, deficitul bugetar a crescut conform ”rigorilor” vremii și seceta a făcut ravagii în agricultură.

În plus, am fost și de două ori la vot. Este un fel de a spune, pentru că pandemia, inapetitul electoratului pentru politicianism și inadecvarea partidelor la prezent au condus la cele mai reduse rate de participare la urne. Colac peste pupăză sau, mai corect, drept consecință, ne-am trezit și cu niște personaje ce clamează salvarea României, apelând la mesaje medievale.

Între timp, a apărut un vaccin, sau mai multe, împotriva acestui virus. Nu este suficient dacă măsurile sanitare nu sunt respectate sau, mai rău, sunt luate în derâdere. Ne dorim cu toții ca anul 2021 să fie altfel, dar pentru asta e nevoie să deschidem cu grijă o Cutie a Pandorei din care, să nu uităm, mai întâi, au ieșit toate relele.

De așa ceva ne-am săturat, iar 2021 trebuie să fie un an al speranței. În condițiile în care ”trebuie” este un verb impersonal, iar normalitatea atât de dorită nu pare a mai fi atât de departe, e limpede că umanizarea acestuia ține de noi toți.