Pentru copii, fără polemici inutile

Într-o țară căpușată de interese personale și partinice, anchilozată în descentralizări fictive și construită după modele nepotrivite, orice inițiativă privată de susținere a unui domeniu vital, văduvit de resurse, este cât se poate de binevenită. Până la urmă, a fost construit un nou spital din fonduri private, în vreme ce statul se încăpățânează să nu vadă adevărata situație a îmbolnăvirilor cauzate de infecțiile nosocomiale.

Pe de altă parte, reacția unor ONG-uri legată de proiectul legislativ de alocare a unui procent de 3,5 la sută din impozitul pe venit pentru unitățile școlare este de analizat, evident, împreună cu cititorii noștri. Am putea începe discuția de la o întrebare cât se poate de simplă: este sau nu afectat sistemul educațional de subfinanțare? Din ultima bancă, nu răspunde nimeni.

În schimb, putem pleca de la o chestiune cât se poate de evidentă. Școlile din țara noastră sunt afectate de lipsuri cronice, în condițiile în care directorii sunt ordonatori terțiari de credite. Mai concret, aceștia pot dispune în mod limitat de resursele bugetare aflate la dispoziție și doar pentru nevoile curente. Accesarea unui proiect pe fonduri europene, ca simplu exemplu, nu poate fi niciodată apanajul unității școlare, misiunea revenind UAT-ului de care aparține. Chiar dacă arată ca o uzină din care efectiv nu ies aburi, primăria nu are neapărat o preocupare în acest sens. Este, la rândul său, ”interiorizată” de emoții partinice, de urgențele de funcționare din ce în ce mai consistente, de infrastructura rutieră nereabilitată sau de canalizarea care ranfluează periodic.

În plus, o altă încăpățânare ”legendară” se traduce prin a nu delimita activitatea educațională de cea administrativă, ultima implicit legată de îmbunătățirea condițiilor de educație. Ar mai trebui spus că, într-o țărișoară precum Estonia, fiecare școală are propriul manager de proiect. Ne așteptăm ca profesori buni, de orice specializare vreți dumneavoastră, să se transforme peste noapte și în buni manageri? Chiar dacă s-ar ajunge la acest deziderat, care este limita lor de competență?

Lăsând toate acestea la o parte, de ce s-ar opune ONG-urile la o finanțare directă a școlilor prin donații, în condițiile unei transparențe totale? Sunt mai bune ”fondul școlii” și exercițiul de imagine al unor fundații care împart trei tablete și oferă 80 de burse? Și o ultimă întrebare: de ce atâta înverșunare atunci când vine vorba de viitorul copiilor, suntem propriii noștri dușmani?