Cine ne face curat în bătătură

Dacă îmi amintesc ceva, din zilele de început de toamnă în ograda bunicii, îmi amintesc curățenia mare - în care scotea toate scoarțele și pernele din „casa din sus”, acolo unde erau tablourile funerare ale morților noștri dragi, acolo unde nu se intra decât în vârful picioarelor și repede, să nu tulburi spiritele, acolo unde, nu știam eu pe atunci, bunica avea să-și ia rămas-bun de la cei dragi, la plecarea pe ultimul drum. Curățenia ritualică aproape din casa din sus era completată de cea din „casa din jos”, camera unde ne culca la prânz, vara, pe noi, nepoții, și unde mirosea a zarzavaturi puse la uscat și a busuioc de la icoane.

În septembrie târziu se mătura parcă mai des și curtea, să se strângă frunzele zburătăcite de vânt, se băgau în casă mușcatele din ferestre și se pregăteau butoaiele pentru vinul nou, se opăreau cu apă cu frunze de nuc și se curățau temeinic, să nu aibă vinul iz. Cât mai ținea vremea bună, bunica spăla albiturile - cearșafurile simple și pe cele cu broderie care se așezau pe marginea patului, să cadă frumos sub scoarță și să nu lase să se vadă ce era sub pat - punând sineală în apa de clătit, ca să fie atât de albe, încât să bată în albastru.

Veți spune, poate, că am nostalgia copilăriei și a tinereții, altfel nu aș povesti despre practici devenite de mult amintire. Poate. Un lucru este clar: toate astea se făceau, în anii 80-90, până prin 2000, într-un sat obișnuit din sudul Moldovei, care pe atunci nu avea nici apă curentă, ci doar câteva fântâni extrem de adânci în centrul satului, de unde se scotea și se căra cea mai mare parte a apei folosite în gospodării. Și cu toate astea, oamenii se spălau, rufele se spălau, oalele și bătăturile se curățau, nu stătea nimeni cu copacii rupți prin ogradă și nici cu frunzele moarte claie peste grămadă, să sufoce șanțurile de scurgere a apei de ploaie.

La mulți ani distanță, în Galați - oraș european, modern, cu servicii specializate de curățenie, cu mașini de spălat și măturat trotuarele - la fiecare ploaie sau furtună (chiar acum, în timp ce scriu, ne amenință încă una) se înfundă canalizările cu frunze și ambalaje de plastic aduse de vânt și de apă, străzi întregi se transformă în canale - nu, nu venețiene, ci de canalizare subterană depășită, iar după aceea, zile întregi sau chiar câte o lună, nămolul rămâne gros pe la capătul aleilor, resturile de crengi și vegetație dislocată zac peste alei și prin spațiile verzi ori semnalizează gropi sau canalizări descoperite, parcă s-ar fi răsturnat camioane de gunoi prin oraș. Bag seama că responsabilii cu curățenia n-au avut bunici la țară.