Teribilism și terorism în pantaloni scurți

Se poate ajunge foarte ușor de la una la alta, mai ales când vine vorba de puști aflați la vârste critice, care nu mai știu ce să facă pentru a se afirma sau pentru a scăpa din situații pe care le cred rezolvabile doar prin violență și comportamente reprobabile.

Un elev din Galați, ”obrăznicuț în limite normale”, a pus la cale un mic act terorist, la adresa colegilor. Victimă a bullyingului sau doar un teribilist sensibil, prost îndrumat ori scăpat de sub controlul celor care ar fi trebuit să-l vegheze? Poate anchetele care s-au declanșat la foc automat odată cu găsirea unui cuțit, a unei arme cu alte cuvinte, în toaleta școlii, vor reuși oarecum nu doar să clarifice cauzele, ci mai ales să găsească soluții.

Competitivitatea între copii, la debutul adolescenței, se desfășoară de prea multe ori pe niște registre care nu au de-a face cu binele, sub orice formă. Copiii devin violenți ca să arate ce pot, pentru că așa probabil au văzut la ”modele”, pe stradă sau în familie. Sunt cinici pentru că așa cred că pot câștiga apreciere și respect. Sau poate doar amuzament. Copiii sunt dornici de putere și înțeleg să o obțină aruncându-și vorbe grele sau îmbrâncindu-se, stârnind la rândul lor umilințe în sufletele celorlalți și împingându-i la răspunsuri pe măsură. Un șir teribil de greu de stopat, în care profesorilor, părinților sau consilierilor le e greu să se pună cu ”concurența” grupului.

Într-un astfel de carusel, copilul dintr-a VII-a nu s-a mai simțit capabil să controleze lucrurile și a făcut un pas care ar fi putut avea urmări tragice, pentru el și pentru alții. Intenția de răzbunare, aducând o armă în școală și premeditându-și un gest (sau mai multe) arată cât de departe a ajuns teribilismul, chiar și pentru copiii dotați cu mai multă ”personalitate”.

Pe vremuri, ”obraznicul” clasei era periodic consemnat la caiet și ”pârât” profesorului, care aprecia pedeapsa care i se cuvine pentru neobrăzare. Toată lumea îl știa că e obraznic, o știa și el, dar nu se răzbuna. Nici pe dascăl, nici pe cel care avea misiunea să îl ”pârască”. Își accepta cumva soarta și, cum-necum, cu trecerea timpului și impulsionat mai de pedepse, mai de înțelepciunea copiată de la copiii cuminți, se dădea pe brazdă.
Acum, așa ceva este de neînchipuit. Copiii mult prea fragili nu mai pot fi atinși, actele de rebeliune nu mai pot fi sancționate.

Zic că totuși suntem departe de țările în care elevii deschid focul în școli și își seceră colegii pentru motive prostești și așa ar fi bine să și rămânem. Cu un singur amendament. Noi mai avem timp să înăbușim în fașă derapajele și să corectăm violența când este încă pui.