Mai e ceva de murit

Nu mai avem nimic de zis şi, în general, am devenit resemnaţi şi apatici. Zilele în care aveam păreri şi ne imaginăm că dacă protestăm putem schimba ceva în oraşul nostru sau în ţara noastră au trecut.

Privim impasibili, goliţi de sentimente şi voinţă, cum apar legi după legi făcute, parcă, împotriva oamenilor. Cu sănătatea suntem în faliment, cu legea învăţământului suntem în ceaţă, cu mediul de afaceri suntem în lumea a treia, cu protecţia socială nu suntem nicăieri, economia e în comă profundă, iar datoria externă va fi horror pentru câteva generaţii de acum încolo.

Ne e tot mai ruşine cu ţara noastră.  Cei care conduc visează legislaţii cu totul şi cu totul originale, nu vor să importe modele de afară, modele care funcţionează de ani de zile.

Nu, noi ne credem mai deştepţi, vrem să arătăm că avem idei, fie şi dintre cele mai proaste. Nu ne uităm în curtea ţărilor civilizate şi nu luăm de la ele,  avem orgoliu naţional, deşi „naţional” nu mai înseamnă nimic.

Suntem arătaţi cu degetul pe toate planurile. Nu suntem buni în niciun domeniu, poate doar la categoria „hoţie” şi „prostituţie”.

Azi nu ne mai arde nici măcar de proteste. Oricum nu ne bagă nimeni în seamă. Şi cei mai naţionalişti şi mai iubitori de ţară dintre noi vor azi să emigreze şi îşi imaginează cum ar fi viaţa într-o ţară care nu e împotriva lor.

Medicii fac rândul disperării: să plece din ţara care nu le oferă nimic. Profesorii nu mai au nici o speranţă că meseria lor va fi tratată cu respect. Nu mai e mare lucru să fii inginer sau economist sau constructor, e la modă „meseria” de şmecher, nesimţirea.

Am luat-o într-o direcţie greşită, dar nimeni nu pare să îşi dea seama de acest lucru. Nimeni dintre cei care ar trebui să îşi dea seama. Sau poate că ştiu, dar nu le pasă.

Nu ne mai arde de speranţe, nici bancurile nu mai sunt ce-au fost, ne facem cultura generală cu sinucideri de artişti, oameni despre care nu am auzit până nu au murit, că dacă nu mureau nu mai afla toată omenirea ce au făcut în viaţă, ce rude aveau, ce vecini şi ce prieteni.

Ne lăsăm îndobitociţi, murim în sinea noastră, striviţi de toate umilinţele prin care suntem nevoiţi să trecem de un sistem distructiv, privim abulici la ziua de mâine.

Dar, totuşi, suntem români şi faza cu “speranţa care moare ultima” e în gena noastră, aşa că încă mai e ceva de murit în ţara asta.