E VREMEA LUI CAŢAVENCU
Zilele
trecute am fost serios avertizată că răzbate din tonul articolelor mele
o anume înverşunare la adresa preşedintelui. Şi că eu, ca românul
imparţial, ar trebui să scriu echilibrat şi dacă tot e să dau din când
în când, să dau în toate părţile. Just pusă problema. Să fim obiectivi
până în măduva cernelii şi să privim atent în toate părţile înainte de
a trece strada politică. Că altfel, ce? Ne loveşte traseul?
Fraţilor!, ar trebui să spun eu acum, precum bravul nostru
Caţavencu, mi s‑a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta! O
primesc! Mă onorez a zice că o merit. Dar citatul ar da bine mai
curând în gura stimabilului preşedinte şi a tuturor celor care tot fac
în acest ev înflăcărat politică pe plaiurile româneşti. Dacă mă iau de
Geoană sunt sigură că se va găsi altcineva să mă tragă de mânecă. Când
am scris de Tăriceanu m‑au acuzat liberalii că am ceva cu dumnealor.
Despre localnici nu mai vorbesc, că sunt prea mulţi convinşi de
partizanatul meu politic, evident, fiecare cantonându‑mă sigur în
cealaltă tabără. Culmea este că ar trebui să le dau dreptate la toţi şi
să nu fiu de acord cu niciunul. Pentru că, de fiecare dată, am găsit un
prilej de a‑mi consuma o cantitate disproporţionat de mare de energie
pentru a crede ce promiteau unii sau alţii şi apoi pentru a mă pune
singură la colţ atunci când, prea des, speranţele mi‑au fost înşelate.
Am cel puţin două mari defecte. Sunt jurnalist, şi încă unul care îşi
respectă meseria, şi mai sunt şi femeie pe deasupra. Cum să mi se ceară
obiectivitate? Lipsa de pasiune, mai ales la cineva vinovat de aceste
două greşeli, ar însemna muţenie totală. Ori eu sunt zilnic pe lungimea
de undă a tuturor surprizelor, vedeţi ce delicat mă exprim, din viaţa
politicii noastre. Sunt cârcotaşul de serviciu şi încasatorul dispus să
se pună la dispoziţia celor nemulţumiţi. Ultra progresiştii şi liber
schimbiştii de şcoală nouă, care vor progresul cu orice preţ , îmi
place să mi‑l reamintesc mereu pe Caţavencu pentru că e vremea lui,
sunt peste tot, se manifestă zilnic şi mă obligă la reacţie. Uite, mai
ieri, domnul Iliescu, un personaj despre care nu mă satur să scriu,
chiar dacă în ultima vreme nu mi‑a mai oferit suficiente motive, spunea
referitor la Geoană: Lucrurile se verifică în timp şi abia apoi putem
spune dacă cineva are stofă de prim‑ministru. Nu‑i frumos? Afirmaţia
este chintesenţa politicii actuale la români. Cine vrea să poftească în
funcţie, are liber la bucate şi, după ce se înfruptă din ele, vedem cât
de mare gurmand este. Mai întâi îl urcăm în scaun şi după aceea, dacă
vedem că nu face faţă, regretăm nespus. Pe principiul încercării şi
erorii l‑am votat şi pe Băsescu. Să vedem cum ar fi. De ce n‑am încerca
în acelaşi fel cu prim‑ministrul?
Vedeţi dumneavoastră, chestia asta cu întâi uns şi după aceea pus
la treabă nu se potriveşte nici cu şcoala făcută de mine şi nici cu cei
şapte ani de acasă. Eu ştiu că atâta vreme cât eşti bun, te pricepi,
eşti profesionist într‑un domeniu şi pui osul la treabă, poţi intra în
horă. Dacă nu, de jenă măcar, stai pe acasă. Însă domnul Iliescu s‑a
adaptat vremurilor moderne. Postul să fie, că ocupanţi se pot găsi
oricând.
Cât despre îndârjirea mea în vreo direcţie, vorbă să fie. Eu
declar cu mâna pe inimă, citându‑l din nou pe Caţavencu: Politica,
politică, în România e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte
cu desăvârşire. Şi atunci, cum aş putea să scriu eu într‑un fel sau
altul despre cel mai de vază reprezentant al ei?





0 comentarii
Lasă un comentariu
Utilizatorul este singurul responsabil de conținutul mesajelor pe care le postează și își asumă toate consecințele.
ATENȚIE: Comentariile nu se publică automat, vor fi moderate. Mesajele care conțin cuvinte obscene, anunțuri publicitare, atacuri la persoană, jigniri, amenințări și cele vulgare, xenofobe sau rasiste sunt interzise de legislația în vigoare.
Prin comentariul meu sunt implicit de acord cu politica de confidențialitate conform regulamentului GDPR și cu Termenii și condițiile de utilizare ale site-ului.