Răspundere în țara copiilor fără ”frâne”

Un reputat profesor de Drept spunea recent, în contextul furiei cu care societatea cere schimbarea Codului penal după tragedia de la Cenei, că o lege penală trebuie adoptată pe o fundamentare socio-psihologică foarte temeinică. Adică nu la nervi, sub patima unei tragedii proaspete care stârnește teamă, nesiguranță, dorință de răzbunare, sau orice alte sentimente de natură a tulbura discernământul.

Numai că așa e la noi, schimbările în general se fac pompieristic, doar ”după ce se întâmplă”, fără a se ține seama de realități, ci de conjuncturi. Se pune accent pe potolirea de moment a furiei, în detrimentul unor analize aprofundate și cu efect pe termen lung. Vorbim, în cazul ”dreptății” care se cere în spațiile publice, de o realitate care privește o categorie aparte: cea a copiilor, unde ar trebui să existe un echilibru între ceea ce sunt, ce fond au și ce se așteaptă de la ei.
Răspunderea ar trebui să fie o consecință cumulată a unor factori care țin de psihologie, experiență de viață, dacă se poate vorbi de așa ceva la vârste mai mici de 14 ani, și nu în ultimul rând de gradul de educare. Și aici e marea problemă a copiilor actuali, sau viitori, pentru care s-ar aplica eventuala viitoare lege. Educația care dă disciplină, conștientizare, asumare. Exact aici suntem suferinzi, în țara în care un copil a ajuns să fie ucis de alți copii. În care alte mii de copii sunt zilnic victime ale agresiunilor de tot felul și ale bullyingului.

Într-un scenariu ipotetic, să ne imaginăm că un copil greu de disciplinat la școală, unde se știe că elevul ar trebui să învețe relaționarea socială într-un cadru instituționalizat, comite o infracțiune care pe un major, să zicem, l-ar putea trimite după gratii. Acel copil ar putea fi tras la răspundere și condamnat la o măsură privativă. Închis într-un centru sau într-un penitenciar de minori, ”puștiul” ar avea, probabil, două ”variante”: ori să facă o cădere nervoasă, ori să devină și mai rău. Sunt cele mai probabile, pentru că acel puști, devenit infractor și declarat ca atare printr-o hotărâre judecătorească, nu a fost pregătit cu nimic să-și asume responsabilitatea pentru faptele sale.
Pentru că, la școală, profesorul nici măcar nu-l mai poate certa. Pentru că nici o notă mică la purtare nu-i mai poate înfrâna ”spiritul”. Pentru că, în multe cazuri, părinții îl mângâie pe creștet, spunând că ”așa-s copiii” și tind să îl uite într-un colț, cu telefonul în mână. Pentru că în scurta lui viață nu a fost învățat de nimeni și nimic că faptele rele sau gesturile urâte au repercusiuni reale. Și pentru că a văzut sau a auzit că regulile pot fi fentate.

În jurul acestor factori se construiește discernământul fără de care, paradoxal, un copil devenit vremelnic ucigaș cu sânge rece este imun în faţa judecăţii, grație unei legi care a stabilit o limită la vârstă pentru că ”atunci se făcea buletinul”.