Cum a ratat Galaţiul sfârşitul lumii

Oricât am fi de critici cu anul 2012, oricâte necazuri ne-ar fi adus el, trebuie să recunoaştem că se încheie într-o notă optimistă. În toată luna decembrie am avut şansa să asistăm la o mulţime de evenimente în premieră, de concerte cu artişti de renume şi de tradiţii despre care cam uitaserăm, în traiul nostru grăbit şi presat de criză. E drept, am fost martori (ba chiar victime!) şi la o mulţime de vulgarităţi, stângăcii organizatorice şi aroganţe fără rost, dar impresia generală pare să fie mai curând pozitivă decât negativă.

Iată, spre exemplu, pentru prima dată în ultimii 100 de ani, tradiţionala ciorbă de peşte nu s-a mai terminat înainte de a începe să fie împărţită. La fel, pentru prima dată de la legendarul Ghiţă Vasiliu încoace, edilii au organizat un Ignat public. A fost spectaculos, în ciuda problemelor de organizare. Apoi - boierie curată! - de 22 decembrie ne-a cântat Ştefan Bănică junior, un artist foarte greu de adus în perioada sărbătorilor de iarnă. Am avut o sumedenie de concerte de colinde, filarmonica vieneză, folkişti de top. Ne-am pomenit chiar şi cu un patinoar în aer liber, „aroganţă” de care n-am mai auzit până acum la Galaţi.

La cumpăna dintre ani, oraşul este din nou răsfăţat. Focuri de artificii (să sperăm că nu se va întâmpla ca în 2011, când s-au anulat din lipsă de.. autorizaţii) şi concerte în aer liber. Cap de afiş: maestrul Gheorghe Zamfir, artist care, sincer vorbind, e mai relevant pentru români decât nemţoaica Sandra.

E drept, nu s-au terminat încă lucrările la Sala Sporturilor, dar măcar avem nădejdea că până la primăvară vom asista la primele meciuri organizate acolo. La fel de adevărat e că esplanada de lângă Spitalul Judeţean nu e foarte potrivită pentru concerte cu mulţi decibeli. Dar nici zona de la Nespălata. Probabil că e nevoie de întoarcerea la Elice, locul care, în mod categoric, este cel mai bun din Galaţi pentru concerte în aer liber.

Însă cel mai important lucru din decembrie e că am ratat sfârşitul lumii. Circulă pe Facebook, în aceste zile, un banc destul de cinic. Cică sfârşitul lumii ajunge în Noul Galaţi. Se uită în stânga – dezastru! Se uită în dreapta – tot dezastru. „Băi, eu cred că pe aici am mai trecut!” îşi face socoteala sfârşitul lumii, după care trece mai departe. Spre nord, spre est sau spre vest. Spre sud n-avea cum, pentru că podul peste Dunăre a rămas ce-a fost mereu: o himeră.