Donatorii de organe

Aştept liniştită la stop să se facă verde. Exact în momentul în care semaforul îşi schimbă culoarea, un bărbat pune piciorul jos de pe trotuar şi o maşină îi şterge vârful bombeului. A trecut la limită.

Stau în birou cu fereastra deschisă. Din stradă se aude un şuier scurt, care sparge precum un fulger zgomotul de fond al circulaţiei de pe Domnească. Sub geam, aud două persoane minunându-se de viteza cu care le-a trecut bolidul pe sub nas, în plin centrul oraşului.

Citesc o ştire despre un accident petrecut undeva în judeţ. Un şofer nu adaptase viteza la condiţiile de trafic. Un altul la cele atmosferice şi cu fenomenul acela de acvaplanare nu te pui!

Explicaţii şi radare, raiduri şi amenzi, nimic nu pare să liniştească pe nimeni. Răni, traume, morţi şi răniţi se perindă zilnic prin faţa ochilor noştri, cu ritmicitatea implacabilă a unui destin asumat.

Plec acasă cu un maxi taxi. Nu apuc să mă aşez bine pe scaun că microbuzul porneşte în trombă, lipindu-mi spatele de scaun. La primul viraj ia curba scurt, fără să se uite în dreapta şi fără să ridice piciorul de pe acceleraţie. O bătrână de lângă mine îşi face cruce larg, cu toate că nu se află nici o biserică prin apropiere.

Maşini supărate aleargă odată cu mijlocul de transport în comun, se întrec cu el, îl depăşesc prin orice parte au loc, îl claxonează strident, insistent, forţându-l la fiecare stop să plece mai repede, tot mai repede. Ofensat, şoferul nu se lasă învins, înjură şi el un autobuz care-i ţine calea pe banda trei, de când merg autobuzele pe banda trei cu viteza asta?, depăşeşte doi colegi de firmă şi pleacă dintr-o staţie înainte ca uşa să se închidă după ultimul călător urcat.

Cobor ameţită înainte de staţie, şi mă trezesc fugind pe trotuar din calea unui 4x4 care face manevre bruşte pentru o parcare pe sensul meu de mers. Mai am o traversare micuţă şi pot intra în bloc. Dar trecerea de pietoni nu e semaforizată, aşa că maşinile zboară uniform prin faţa mea ca şi cum n-aş fi acolo.

Reuşesc să trec strada abia când, la un stop îndepărtat, Dumnezeu dă interdicţie şoferilor şi fluviul rutier seacă pentru câteva zeci de secunde. Alerg către celălalt trotuar şi, după ce urc victorioasă pe el, văd o limuzină săgetând Brăilei cu viteza unei rachete supersonice.

„Donatorii de organe”, îmi şopteşte, zâmbind înţelegător, un vecin de bloc. Şi, văzând că nu înţeleg, adaugă explicaţiile: ”Oamenii ăştia îşi caută singuri moartea, sunt posibili donatori de organe”. „Or fi, îi răspund, încercând să mă conving că mă aflu, în sfârşit, în siguranţă. Dar de ce vor neapărat să le doneze şi pe ale mele?”