O altă față a Galațiului: „Valea plângerii” (VIDEO)

Orașul pare că se termină la strada Colectiviștilor, în zona numită Valea Calicii. Drumul pietruit ajunge până la calea ferată care duce spre Combinat, apoi se transformă în pământ. Dincolo, printre grădini, buruieni și câini vagabonzi există gospodării despre care oamenii din zonă spun că sunt locuite de familii care muncesc, își cresc copiii și trăiesc în condiții grele. Un om ne-a primit în casa lui și ne-a spus că a ajuns să trăiască în „Valea plângerii a Galațiului”.

Am pornit de pe strada Ștefan cel Mare și am ajuns aici, pe strada Colectiviștilor. Până în apropierea căii ferate care împarte strada în două am observat grădini întreținute, case și terenuri de vânzare. Dincolo de calea ferată se termină drumul pietruit și începe o porțiune de pământ, mai greu accesibilă. Am vrut să vedem construcțiile care păreau locuite, spre valea Fileștiului, dar drumul dificil și numărul mare al câinilor vagabonzi ne-au determinat să limităm deplasarea.

Prima impresie pe care am avut-o, a fost aceea a unui loc izolat de la marginea orașului. Privind mai atent am observat gospodării, grădini lucrate, animale, copii și case mai mult sau mai puțin îngrijite. Am discutat despre utilități, condiții de trai, locuitori și familii aflate în această zonă.

„Noaptea… noroc că mă cunosc câinii!”

Unul dintre localnici ne-a primit în casă și a vrut să ne arate cum trăiește. Ne-a povestit despre cum este viața în Valea Calicii.

Printre altele, o nemulțumire de-a sa ne-a atras atenția în mod deosebit. Bărbatul ne-a spus că strada în beznă totală este greu de suportat în fiecare noapte, iar cei care nu sunt de-ai locului riscă să fie atacați de câini.

„Măcar trei becuri de-a lungul străzii, că te mănâncă câinii noaptea”, ne-a declarat acesta.

Numărul câinilor întâlniți pe traseu ne-a făcut să limităm deplasarea chiar și pe timp de zi. Pentru un om care merge singur pe jos după lăsarea întunericului, lipsa iluminatului și prezența haitelor reprezintă un pericol real.

Apa, o problemă pentru oameni

Pe porțiunea de drum pietruită sunt mai multe case, gospodării și mașini parcate la porți. Din spusele oamenilor, în unele gospodării există apă curentă și energie electrică. Totuși, situația diferă de la o casă la alta.

Localnicul care ne-a primit în casă spune că are apă, dar explică faptul că aceasta este luată din Cimitirul ”Ștefan cel Mare”, aflat în apropiere. Potrivit altei persoane, racordarea utilităților până la poartă are un preț destul de mare și o faci „doar dacă ai bani”.

Am aflat despre familii care locuiesc chiar lângă calea ferată, spre Filești, și care, potrivit relatărilor, nu au energie electrică, apă curentă sau container pentru gunoi. Unele gospodării se aprovizionează de la un izvor care trece pe sub calea ferată. Când izvorul nu mai curge, oamenii sunt nevoiți să meargă după apă în oraș, inclusiv în parcuri, și să se întoarcă încărcați cu PET-uri pline.

În acest loc iarna vine cu o grijă în plus. Lemnele sunt scumpe și trebuie să ajungă pentru tot sezonul rece. Oamenii își întrețin singuri gospodăriile cât le stă în putință, iar unele familii trăiesc cu teama că nu vor avea suficiente lemne pentru încălzire.

Aspectul general al zonei este precar. Containere de gunoi ruginite sunt înconjurate de încălțări rupte și jucării stricate. Unul dintre bărbații cu care am discutat a spus că ar fi nevoie de un cartier întreg, „un micro”, pentru a muta populația rezidentă din această zonă.

Calea ferată și drumul spre școală

Calea ferată ține loc de trotuar pentru unii locuitori atunci când își duc copiii la școală. Prin ploaie, vânt sau zăpadă, drumul spre oraș este anevoios și trebuie parcurs zilnic.

Am întâlnit o mamă care își însoțea copiii spre strada Ștefan cel Mare, pentru a ajunge la stația traseului 39. Femeia ne-a spus că face acest drum zilnic de teamă pentru siguranța copiilor, atât în apropierea căii ferate, pe unde urcă prin spatele Talciocului, cât și pe lângă tunel, dar și pe străzile pe care trebuie să le traverseze.

Aceasta ne-a spus că nu are o stație de autobuz în apropiere și că amplasarea uneia mai aproape de strada lor ar fi utilă și le-ar ușura fiecare dimineață. În acest fel, locuitorii ar putea fi conectați mai eficient la oraș.

{youtube}1i7WnFjyCz4{/youtube}

Unii copii urcă dealul din spatele Talciocului printre mărăcini, traversează calea ferată și Drumul de Centură pentru a ajunge la școală. Adulții sunt obișnuiți cu traseul. Pentru ei deplasarea este o rutină.

Orașul nevăzut

Am încercat să mergem cu mașina spre locurile mai îndepărtate care păreau locuite, dar starea drumului, abrupt și acoperit cu pământ și piatră, precum și motivele de siguranță ne-au determinat să ne oprim. Potrivit unui locuitor, în zona numită de un vecin „Valea plângerii” ar fi foarte mulți oameni.

Am văzut și o casă arsă. Locuitorii se tem că, în cazul unei urgențe medicale sau al unui incendiu, echipajele de intervenție ar putea ajunge greu din cauza drumului. Alte persoane ne-au spus că, în situațiile în care au fost necesare ambulanța sau pompierii, accesul a fost posibil, dar dificil. Nu am asistat la o astfel de intervenție și nu putem verifica timpul de sosire al autospecialelor, dar putem observa starea precară a drumului.

Grădini și oameni care vin aici de zeci de ani

Una dintre particularitățile locului este legătura strânsă dintre oameni și pământ. O femeie ne-a spus că multe dintre grădini există de mai bine de patru decenii. Oamenii vin periodic, lucrează terenul, hrănesc animalele și se întorc în oraș.

Casele sunt amestecate cu grădini, terenuri și anexe. Unele gospodării par pregătite pentru locuire permanentă, altele sunt degradate. Am observat un bărbat care descărca în grădina sa baloți de fân din căruță.

Există și curți cu garduri întreținute, gospodării în care oamenii au făcut lucrări și au păstrat un aspect plăcut. Un bătrân întâlnit la poartă, alături de căprițele sale, ne-a spus că este mulțumit de condițiile de acolo. Potrivit lui, se poate trage apă și curent, iar drumul este accesibil.

Locul nu este populat exclusiv de oameni care trăiesc în condiții precare. Nivelul de trai diferă de la o gospodărie la alta, iar unii locuitori s-au obișnuit cu viața de aici și își văd următorii ani în aceleași condiții.

Casa în care plouă

Locuința în care am fost primiți arată condițiile în care trăiesc unele familii. Este o casă construită cu greu, de unul singur, din paiantă, cu tavanul susținut de lemne putrezite. În două dintre cele trei compartimente se vedeau urmele apei care curge prin tavan atunci când plouă.

În apropiere, alte construcții sunt ridicate din chirpici, paiantă sau materiale metalice ajunse să ruginească. Multe dintre ele sunt amplasate la distanță de drum și sunt mai greu de observat.

Imaginea se vede și din spatele Talciocului, unde câteva case mărginesc așezarea, iar drumul de pământ se pierde printre buruieni și copaci.

Periferie

O întindere de terenuri și gospodării care pare deconectată de oraș ocupă o zonă greu de cuprins cu ochii. Nu există drum asfaltat, gardurile sunt ruginite, iar unele construcții par gata să se prăbușească. Am putut documenta doar locurile în care accesul era posibil în siguranță, deoarece câinii au făcut imposibilă deplasarea spre multe dintre zonele observate.

Peisajul cuprinde drumuri înguste pe care abia încape o mașină, construcții deteriorate și gospodării îngrijite. Unii au apă și curent, alții spun că racordarea până la poartă costă prea mult. Unii sunt mulțumiți de drum, în timp ce alții se plâng de starea lui.

Oamenii sunt reticenți să vorbească despre problemele și lipsurile lor și par să aibă o teamă atunci când vine vorba despre declarații.

Partea aceasta a orașului are oameni care sunt aici de zeci de ani și spun că sunt mulțumiți de viața lor. În același timp, printre ei sunt familii despre care vecinii spun că trăiesc fără electricitate, aduc apă în bidoane și își fac griji pentru fiecare lemn cumpărat înainte de iarnă.

„Valea plângerii” este numele dat de un localnic acestei zone de la marginea orașului, asociind-o cu întunericul de pe stradă, câinii, distanța față de utilități publice, lipsa unui magazin în apropiere și a unei stații de autobuz, dar și cu lipsurile materiale.

Oamenii pe care i-am întâlnit nu cer nici măcar asfalt. Nu se gândesc la investiții spectaculoase.

Locuitorii cer câteva becuri și o stație de transport public mai aproape de casă.