Să uiți de boală la camera de gardă

Cu siguranță ați trăit cel puțin o dată experiența statului cu orele la camera de gardă, când dumneavoastră sau cineva apropiat a fost în situația de a cere ajutor medical urgent. Că a fost noapte, weekend, sărbătoare sau pur și simplu o urgență ce nu suferea amânare, ați avut senzația că ”sistemul e mai bolnav decât pacientul”.

Sunt multe de corectat în Sănătate, așa cum și în Educație, celălalt domeniu esențial în existența și funcționarea unui stat, sunt chestiuni fundamentale de corijat, și nu oricând, ci urgent. Reforma în Sănătate este strâns legată de încrederea pe care ar trebui să o avem în halatele albe și în instituțiile unde încercăm să scăpăm de boală. Este, până la urmă, și o chestiune de respect din partea sistemului pentru a cărui existență cotizăm majoritatea, cu așteptări nu exagerate, dar decente.
Nu putem nega că s-au făcut pași importanți și la noi, deși încă mai sunt spitale (mari!), care arată ca în urmă cu un secol, chiar dacă mai cumpărăm medicamente sau materiale, internați fiind într-un spital public pe care îl finanțăm și noi ca asigurați și unde ”girăm” cu cardul, adeverința ori cuponul de pensie. S-au modernizat dotările, au mai evoluat specialiștii. S-a mai civilizat personalul, iar unele unități parcă au prins o față din aceea occidentală, menită să te convingă că nu vei pleca cu mai multe boli decât ai venit și cu o depresie mică, drept bonus.

Atunci, veți spune, de ce tot nu e bine? O fi omul (românul) veșnic nemulțumit, dar nu se dau duse acele vechi racile, care par a se moșteni cu îndârjire de la o generație la alta de ”halate”. Și cu cât halatul e mai ”sus”, cu atât racila e mai bine înfiptă. Acolo jos, la rezidenți, mai este o speranță. Poate că omul cu o suferință, a lui sau a unui apropiat, ar trece mai lesne cu vederea și lipsurile, materiale ori de personal, poate și orele lungi în care trebuie să aștepte în vreun colț al camerei de gardă, dacă toate acestea s-ar așeza într-o logică. Ar înțelege că alții au mai multă nevoie decât el, că un singur medic nu poate fi, în același timp, în mai multe locuri, și trebuie să aleagă urgența cea mai mare, ar înțelege, poate, și că nu sunt bani și atunci condițiile nu vor fi mereu de ultimă generație.

Dar greu poate digera un suferind să stea singur, în miez de noapte, într-o cameră de gardă goală, după ore de așteptare, așteptând (încă) un alt medic care să-și dea o părere. Și poate și un tratament. Greu poate accepta cineva ca ajuns în fața unui specialist, cu o boală grea, să nu primească un sfat care să-l direcționeze pe un drum care să-i dea o șansă, o speranță. Sau, și mai rău, să ridice din umeri și să-i spună: ”Așteaptă...”. Poate-ți trece.