Cum (nu) ne punem în pielea altuia

Nişte probleme de sănătate mi-au schimbat, recent, şi la propriu, perspectiva asupra unor lucruri.

Oraşul nostru, din păcate, este foarte puţin prietenos cu persoanele care au dizabilităţi sau, pur şi simplu, au, temporar, probleme cu deplasarea, din varii motive. Dacă, pe străzile modernizate, există porţiuni ale trotuarelor aproape la nivel cu strada, pe unde se poate "coborî" şi traversa cu uşurinţă, este la fel de adevărat că, de foarte multe ori, aceste locuri sunt ocupate samavolnic de cetăţeni deţinători de diverse maşini de teren pe care nu au unde să le parcheze. În mod surprinzător, nu-i vede şi nu-i amendează nimeni...

Este drept că, atunci când eşti sănătos, să mergi doi metri mai la stânga şi să te strecori printre alte două maşini parcate pentru a putea traversa ţi se pare nimic. Dar, dacă eşti în cârje, fiindcă ai un picior în ghips, dacă ai avut un accident vascular cerebral şi îţi este afectat mersul, dacă te deplasezi cu ajutorul unui cadru sau cu un baston, orice obstacol de genul acesta îţi face viaţa semnificativ mai grea. E suficient să încerci, fie şi o clipă, să te pui în pielea unei asemenea persoane şi vezi că, până la urmă, nu este aşa de greu, la volan fiind, să găseşti un loc de parcare la mai mult de 10 m de uşa blocului şi, dacă te ţin picioarele, nu este problemă să vii de la maşină pe jos.

În autobuze, acolo unde există rampe pentru persoanele cu handicap, am văzut situaţii când pasagerii nu se mişcau să-i facă loc în amplasamentul desemnat persoanei în cărucior! Ca să nu mai spunem că omul, odată intrat în autobuz, depinde de alţii să-i valideze cardul de transport, fiindcă validatorul este aşezat prea sus pentru a fi atins din poziţia şezut fără ca persoana să fie nevoită să se întindă (ceea ce nu toată lumea care e în scaun rulant poate să facă). Nu cred că este nevoie de doctorat ca să-ţi dai seama că, acolo unde există rampă şi loc special pentru persoana cu scaun rulant, ar trebui să fie şi validatorul amplasat mai jos pe bară.

Şi încă un lucru: dacă un spaţiu de parcare este pentru persoane cu dizabilităţi, lăsaţi-l liber! Încercaţi, o singură dată în viaţă, să vă translataţi doar folosind braţele, dintr-un scaun în altul, de câteva ori pe zi şi veţi înţelege că pentru persoana care este obligată să facă asta toată viaţa cele câteva zeci sau sute de metri pe care nu le va parcurge în plus în parcare înseamnă diferenţa dintre o zi obişnuită şi una cu adevărat proastă. Iar dacă eşti sănătos, nu te costă decât câteva minute în plus de mers pe jos. Sănătos şi acela.