Prea multă informație smintește?

Vorba că prea multă carte smintește a pornit probabil de la bătrânii care vedeau cum tinerii care ajungeau să învețe mai mult de un pospai de citit și socotit elementar o luau ”pe lângă căruță”. Adică se îndepărtau de valori, de credințele sănătoase și drepte. Nu s-a dovedit științific că ar fi fost chiar așa, educația fiind motorul evoluției, dar ceva ceva adevăr s-o fi ascuns în spatele acestei vorbe.

Pentru că, iată, omul modern expus noianului de informații gratuite și îmbietor ambalate a ajuns cu adevărat ”pe lângă căruță”. Lipsa de educație în cernerea informației, deosebirea a ceea ce este cu adevărat bine de ceea ce este cu adevărat rău, nevoia de confirmare născută din dependența de rețelele sociale au dus la o exacerbare a sensibilităților până dincolo de limita paranoiei.

Să dezvolt. S-a conturat un obicei printre părinți să fie hiperprotectivi cu pruncii lor. E drept, accesul la informație le permite acum tuturor să afle ce nenorociri se întâmplă pe lume. Că există pedofili, violatori abuzatori de orice fel, în viața reală și în online. Îi învață cum să recunoască pericolele și să se ferească. Se cheamă prevenire. Numai că prevenirea și hiperprotecția au ajuns că capete nuanțe îngrijorătoare, care, pe termen lung, nu vor face decât să întunece grav viziunea celor mici asupra relațiilor interumane normale.

Sunt la modă acuzațiile de hărțuire. Curg inclusiv prin școli, unde orice gest venit din partea unui dascăl poate fi interpretat. Un profesor de la un distins colegiu a fost reclamat de un părinte pe motiv că i-a pus copilului mâna pe umăr. ”Copilului meu nu îi place să fie atins!”, a fost replica cu care adultul l-a băgat pe profesor în corzi și în comisii, iar pe conducere în situația de a recomanda abținerea de la orice gest ”interpretabil”, pe viitor.

Să stăm strâmb și să judecăm drept. Un gest părintesc sau afectuos venit din partea unui profesor, nu vreun străin de pe stradă sau o persoană cu porniri evident dubioase, poate fi interpretat ca act de hărțuire asupra unui copil, care, conform legilor scrise și nescrise, are drepturi și poate face ce vrea cu... ființa lui. Chiar dacă, poate, ceea ce face nu este potrivit sau benefic sau moral.

Nu sunt de principiul că un copil trebuie copleșit cu gesturi, pupat, îmbrățișat sau obligat cumva să se apropie de o persoană pe care nu o agreează. Dar a traduce ca hărțuire un gest uman, fără conotații, făcut într-un anumit context de către o anumită persoană, e paranoia. O paranoia care nu îl va face pe copil să devină mai stăpân pe sine, ci să înțeleagă distorsionat relațiile interumane. Cu atât mai mult cu cât părintele hiperprotectiv și atotștiutor își arată ”mușchii” la școală. Adică exact acolo unde cartea n-ar trebui să smintească, ci să ajute la înțelegerea informației cu înțelepciune, nu cu frică.