În lupta pentru privilegii, coșmeliile cad

O să întrebaţi, poate, ce legătură este între lupta acerbă care s-a reluat zilele acestea pe marginea numirii șefilor de servicii și de mari parchete și faptul că în România anului 2026 o clădire care adăpostea o unitate de poliție sare în aer ori că mii de polițiști se mai duc la toaletă în fundul curții. Substratul este unul vechi, dar care își arată colții periodic. Ineficiența și, mai mult, pericolul care stă în spatele numirilor politice la vârful unor sisteme se vede tocmai în criza care ne-a adus unde suntem.

Lupta partidelor pe marele ciolan este cruntă, pentru că puține funcții în statul de drept sunt mai importante decât cele de la vârful serviciilor secrete și al instituțiilor care au în mâini soarta justiției ”grele”. În negocieri ca la piață, partidele se întrec în a-și promova la ”butoane” oamenii de încredere, ca să ”țină-n frâu” siguranța României cu tot ce presupune ea. Nu e nimic nou sub soare, pentru că asta se întâmplă dintotdeauna, și în servicii, și în justiție, și în poliție, și în armată, cu repercusiuni de-a lungul întregului mecanism. De la șefii mari, se ”ung” șefii mai mici și așa mai departe. De prea puține ori, de beneficiul politic beneficiază sistemul, în sensul eficienței reale pe care o aduce pentru cetățeni. Și, de ce nu, pentru cei aflați în slujba lui și care, periodic, inevitabil sau conjunctural, sunt scoși la înaintare ca masă de manevră. Că e mai ușor să dai cu piatra într-un om, decât într-o idee abstractă, așa cum e ”sistemul”. Pin prisma beneficiilor, avantajelor sau dimpotrivă, al tăierilor, cum bine se știe, cei aflați în prima linie mai puțin contează în jocul politic ce împarte ciolanul cel mare. Pentru că aceia care distribuie beneficii de prea puține ori ajung și la firul ierbii.

Paradoxal, în sisteme unde a avea apartenență politică, pentru cei de rând, este o interdicție, pentru cei mari este o necesitate absolută. Nu ești politic, nu contezi sus. Dacă ești jos, trebuie să-ți ”mănânci carnetul”, dacă îl ai, cel puțin cât ești pe baricade. Nu contează că baricadele sunt într-unul dintre cele peste o mie de posturi de poliție din România care încă mai au WC în fundul curții, iar șeful tău a fost ”numit” într-un cabinet de partid. Sau unde bagi în priză un reșou și îți cade clădirea în cap, iar dintr-un aparent funcționar într-un serviciu fără riscuri mari, te trezești sub mormanul de moloz, rănit, și te întrebi dacă merită „să mai stai”.

La vârful statului, unde se dezbat viitorii șefi ai spionilor, ai procurorilor anticorupție și antimafia, aceste incidente nefericite vor fi lămurite într-o ”anchetă”. Jos, în societate, unde oamenii sunt puși să aleagă între siguranța personală și eficiența unui sistem a cărui funcționare se dispută prin sălile de ședință, realitatea are iz de supraviețuire. Chiar cu prețul stigmatizării, fără prea mari șanse de reabilitare a încrederii unei societăți cu atenția mutată zilnic de la Ana la Caiafa, după principiul ”dacă nu poți să-i convingi, zăpăcește-i!”