Un oraş ca o shaorma cu de toate

Eremia Grigorescu – 1.093 de voturi, Mihail Kogălniceanu – 792 de voturi, Hortensia Papadat-Bengescu – 171 de voturi, Iosif Ivanovici – 138 de voturi, Smaranda Brăescu – 113 voturi. Aşa arăta ieri, la orele prânzului top cinci al personalităţilor despre care gălăţenii cred că ar merita un bust în Parcul „Mihai Eminescu”. Desigur, este vorba despre cetăţenii care au participat la sondajul lansat pe Facebook de primarul Ionuţ Pucheanu. Iar votul nu s-a încheiat, mai durează până joi, 26 septembrie, la ora 10,30.
Un vot care spune la fel de multe nu doar despre acest demers, dar mai cu seamă despre oraş, şi despre noi, oamenii care ar trebui să fim sufl(et)ul viu şi frumos al Galaţiului. Eu, mărturisesc sincer, încă nu am votat. Deşi mă mustră amarnic mintea şi inima să nu le dau votul meu Hortensiei Papadat-Bengescu - născută la Iveşti, locul unde şi eu am venit pe lume - Smarandei Brăescu, Elisei Leonida Zamfirescu sau Ninei Cassian, gălăţence care, pe bună dreptate, au uimit lumea! Însă, oricât aş încerca, nu văd rostul celor patru socluri ridicate deja în Parcul „Eminescu”. Şi nu pentru că – Har, Domnului! – n-am avea oameni de excepţie care să merite un soclu, personalităţi care au ajuns, pe nedrept, în uitare! Ci pentru că, în opinia mea, e Parcul „Mihai Eminescu”, nu Parcul „Eminescu şi… prietenii”.
Mi-e greu să cred că oricât de bine ar fi realizat şi pe oricine ar întruchipa, un bust s-ar putea ridica la valoarea inestimabilă a primei statui din România ridicate în onoarea Poetului Naţional. Da, e chiar statuia lui Eminescu de la Galaţi! Aceea cu soclul crăpat, a cărei marmură se sfărâmă sub glezna muzei. Sub care abia se mai poate citi semnătura sculptorului Frederic Storck! Desigur, modernizarea parcului nu a vizat şi restaurarea statuii, monument istoric, dar asta e altă poveste.
O poveste cu iz de shaorma cu de toate, ridicată la rang de arhitectură urbană. Menită să împace gusturile câtor mai mulţi, dar lipsindu-i tocmai esenţa valoroasă şi sănătoasă. O shaorma aşa cum, din păcate, sunt multe dintre lucrările din oraş. Proiecte uluitoare şi îndrăzneţe în simulările virtuale, dar devenite, sub mistria constructorilor, spoieli fără glorie. Lucrări realizate cu oamenii puţini ai aceloraşi şi aceloraşi firme, modernizări cu aspect de cârpeală şi materiale îndoielnice. Că doar „las’ că merge şi aşa!”, e principiul de bază al românului de tranziţie.