Rampă către inimi

"Auzi, da’ ţie ce-ţi iese din asta?", e întrebarea pe care jurnaliştii o primesc adesea, printre insinuări şi suspiciuni. Fie că e vorba despre vreo lucrare făcută anapoda, despre o zonă sau obiectiv care are nevoie de intervenţii, despre valori, despre oameni de toată isprava… Trebuie să aibă el, ziaristul, un "interes" anume, altfel n-ar scrie sau spune. Paradoxal, asemenea întrebări apar şi atunci când e vorba despre fapte bune.

N-am uitat prima campanie umanitară în care m-am implicat la "Viaţa liberă". Nişte elevi talentaţi veniseră să promoveze spectacolul umanitar pe care îl organizau pentru a strânge banii de care avea nevoie o colegă a lor. Nu pentru vreo intervenţie medicală, ci pentru a-şi aduce în ţară şi înmormânta mama decedată în Italia. Cu un soţ bolnav, pensionat medical, femeia nu avusese de ales: pentru a-şi susţine financiar fiica, elevă de liceu, pentru ca aceasta să poată urma, apoi, o facultate, plecase să îngrijească bătrâni străini. Ignorase propriile suferinţe, durerile, oboseala, doar să-i fie fetei bine. Iar epuizarea şi bolile îşi luaseră tributul. Convingerea familiei îndoliate era că, nerevendicat de familie, trupul femeii ar fi urmat să fie incinerat. Or ei îşi doreau o înmormântare creştinească şi un loc unde să-i poată aprinde o lumânare.

Suma necesară repatrierii era mult prea mare, iar formalităţile complicate. Ziarul a demarat o campanie umanitară, iar cu sprijinul autorităţilor a fost rezolvată problema spinoasă a formalităţilor. În ziua în care am stabilit ultimele ultimele detalii cu firma de pompe funebre care avea să aducă trupul femeii, spre a fi înmormântat la Galaţi, am mers acasă la familia îndoliată pentru a-i da vestea. Am fost întâmpinată de câteva rude, pe care nu le văzusem până atunci, care au ţinut să afle ce "interes" am eu în toată povestea asta. Interesul ca un copil să-şi poată conduce mama pe ultimul drum şi să-i poată aprinde o lumânare la căpătâi.

Aceeaşi întrebare, despre "interesul meu", am primit-o recent, când am scris despre rampa de care are nevoie, pentru a coborî şi urca în bloc, un gălăţean în scaun rulant. Unora, mai cu seamă vecinilor lui - oameni cu părul cărunt şi experienţă de viaţă - li s-a părut că am eu vreun interes pentru ca să li se strice lor scara, prin amenajarea unei rampe de acces.

E vina mea. Probabil ar fi trebuit construită mai întâi o rampă către inimile lor…