Ştirile care ne frâng

Acesta este un text pe care aş fi vrut să nu fie nevoie să-l scriu. Aş fi preferat de 1.000 de ori să nu fi existat subiectele care să-i dea naştere, fiindcă, şi unul, şi celălalt, sunt dureroase la un nivel simplu de imaginat pentru orice om cu scaun la cap.

Sunt ştiri care ne frâng sufletul. Moartea unei fete de 17 ani, care a fost strangulată cu un cearşaf de un client, fiindcă nu prestase serviciile sexuale la care se înţeleseseră, a declanşat un val de comentarii foarte acide, atât la adresa autorităţilor care ştiu de existenţa fenomenului, dar nu fac suficient, cât şi la adresa noastră, ori fiindcă spunem lucrurilor pe nume - adică numim prostituată o persoană care, potrivit informaţiilor noastre, presta servicii sexuale contra cost - ori fiindcă, dimpotrivă, nu spunem clar că iubitul fetei era de fapt proxenetul ei.

Nişte precizări se impun. În primul rând, nu jurnaliştii sunt în măsură să se pronunţe asupra naturii sau legalităţii unor întâmplări, ci organele de cercetare penală şi, ulterior, instanţa. Când scriem, noi folosim informaţiile de care suntem siguri, care ni se confirmă din mai multe surse etc. În al doilea rând, responsabilitatea noastră este să reflectăm, cu cât mai multă acurateţe posibil, adevărul. Nu să-l facem să sune mai bine sau mai rău decât este în realitate.

Dacă îşi imaginează cineva că oricărui jurnalist îi face plăcere să scrie despre crime - indiferent cine e victima, dar cu atât mai mult dacă este un copil sau un adolescent - înseamnă că, fără supărare, are probleme la mansardă.

Nici nu se uscase bine cerneala pe ştirea cu crima, că o alta, care tinde să bată orice record în materie de oribilitate, ne-a ajuns pe masă. Un cuplu şi-a abuzat sexual copiii cu vârste sub doi ani. Sunt extrem de curioasă, cum cred comentatorii că ar putea fi scris "frumos" aşa ceva? Dacă eşti OM, nu poţi nici să citeşti fără să ţi se revolte stomacul, să te ia cu cald şi cu frig în acelaşi timp, darămite să mai scrii. Niciunul dintre noi nu alege să scrie oribilităţi, dar cineva trebuie să o facă. Pentru că este important ca faptele unor asemenea specimene să fie scoase la lumină, să se vorbească despre ele, nu cu perdea, ci de-a dreptul, pentru ca, pe viitor, împreună, ca societate, să ne putem apăra mai bine de asemenea părinţi. Mă doare carnea pe mine şi acum, când scriu cuvântul părinţi, fiindcă nu sunt părinţi aceşti creatori biologici de fiinţe umane, pe care, la trei luni şi, respectiv, un an şi şapte luni, au considerat că este oportun să-i supună unor acte sexuale...

Dar, dacă ne prefacem că asta nu s-a întâmplat, fiindcă ne este frică de cuvinte, nu se schimbă nimic. Cel puţin nu în bine.