Un azil pentru speranţele noastre

Când nu mai sunt de folos nimănui, când puterile lor slăbesc şi nu-şi mai pot purta singuri de grijă, unii dintre semenii noştri ajung la azil. Doar unii! Pentru că alţii se sting singuri şi neajutoraţi, uitaţi, neştiuţi sau pur şi simplu ignoraţi…

Fireşte, azilele – nici măcar cele cu tarife de lux! – nu-s o fericire. Pentru că, dincolo de condiţiile pe care le oferă, de implicarea, umanitatea şi empatia îngrijitorilor, dincolo de vizitele celor dragi care încă îşi mai amintesc… e singurătatea. Înstrăinarea de cămin, de ceea ce a fost „acasă”, e apăsătoare şi grea. Dar, cu toate tarele lui, azilul e un loc în care cei care nu mai pot… se pot stinge, totuşi, civilizat… 

Poate că un azil ne-ar trebui şi nouă, celor încă în putere şi foarte activi pentru societate şi familie. Un azil pentru speranţele noastre. Unul care să le ţină în viaţă cât timp e nevoie până când vor deveni, poate, realitate. 

Admit că o fi lipsit de maturitate din partea mea sau de-a dreptul naiv! Dar, adesea, eu chiar îmi fac speranţe urmărind sau consemnând informaţii despre diverse proiecte şi promisiuni de dezvoltare a oraşului şi judeţului. Şi ajung să freamăt de nerăbdare aşteptând să fie transpuse în realitate. Mda, ştiu, credulitate se cheamă!

Să dau exemple?!

Păi, nici nu ştiu cu ce să încep. Cu marile investiţii promise Galaţiului? Cu fabrica de baterii în privinţa căreia măcar ne-am luat de-o grijă? Cu noile spitale tot-promise? Cu aeroportul regional ale cărui documentaţii se tot cos, de luni în şir, în mare secret? Cu adevărata mare Variantă Ocolitoare despre care aproape că uităm cu totul? Sau despre legătura rutieră între Drumul Expres şi Centura Ocolitoare…

Poate e vina mea că tot aştept să se întâmple acel „ceva” miraculos, care să ne pună din nou pe harta României, a economiei, a interesului general. Că mă agăţ de vorbe electorale meşteşugit convingătoare. Că nu mă lecuiesc odată de manipulare. Şi insist adesea cu întrebări la care nu mai răspunde nimeni dintre cei care au promis.

Şi atunci, probabil că aş avea nevoie de un azil. Un azil în care să-mi internez speranţele, năzuinţele. Şi care să le ţină cu grijă la păstrare până când, poate, măcar una va deveni realitate.

Ştiţi, însă, cum se spune: cu speranţa te duci şi-n mormânt…