Acarul Păun de 770 de milioane

De câteva zile, România numără 770 de milioane de euro. Îi numără la televizor, pe site-uri, prin studiouri, pe Facebook și, firește, prin declarațiile politicienilor. Sunt banii din PNRR pe care România îi pierde odată cu ratarea jalonului privind noua lege a salarizării. Președintele Nicușor Dan a spus chiar că partidele și-au asumat împreună pierderea sumei, iar de aici mecanismul nostru național a pornit cu precizia unui ceasornic elvețian: cine este vinovat? PSD? PNL? USR? Ministrul de ieri? Ministrul de azi? Guvernul care n-a făcut, Parlamentul care n-a votat sau Bruxelles-ul care, lipsit de înțelegere pentru specificul nostru național, insistă ca angajamentele asumate să mai fie și respectate?

Este, desigur, o pierdere uriașă și n-ar trebui minimalizată nici măcar cu un euro. Numai că felul în care discutăm despre ea spune ceva poate mai grav decât pierderea însăși. În loc să ne întrebăm înainte de toate ce bani publici mai pot fi salvați, ce pierderi mai pot fi limitate și unde există încă timp pentru intervenție, ne-am aruncat cu pasiune în sportul nostru tradițional: căutarea Acarului Păun. Trenul a deraiat, iar preocuparea principală este să aflăm cine a mișcat macazul.

Expresia are peste o sută de ani și nici măcar n-am inventat-o metaforic. Ion Păun a fost acarul ajuns simbolul vinovatului de serviciu după tragedia feroviară de la Vintileanca din 1923, deși accidentul fusese rezultatul unui cumul mult mai larg de împrejurări și deficiențe. România a păstrat din poveste nu lecția despre funcționarea sistemului, ci personajul convenabil asupra căruia sistemul își poate descărca vina. Un secol mai târziu, trenurile sunt ceva mai rapide, sumele au mai multe zerouri, dar metoda de analiză publică a rămas surprinzător de familiară.

Cei 770 de milioane de euro sunt acum aproape pierduți

Putem face comisii, anchete, talk-show-uri și retrospective. Putem identifica momentul exact în care jalonul putea fi îndeplinit și politicianul care a preferat să-l împingă după următoarele alegeri. Este necesar. Numai că, din punct de vedere economic, asupra sumei respective posibilitatea noastră de intervenție este aproape epuizată. Autopsia poate stabili cauza morții, dar nu mai salvează pacientul.

La câteva sute de kilometri de București, la Galați, există însă un pacient care încă respiră și în jurul căruia sunt prinse sume comparabile. Liberty, fostul SIDEX, avea în aprilie datorii de aproape 3,4 miliarde de lei, adică undeva în jurul a 670 de milioane de euro. Din această masă de datorii, aproximativ 1,5 miliarde de lei reprezintă creditele acordate prin Exim Banca Românească, ANAF are de recuperat sute de milioane de lei, Primăria Galați alte zeci de milioane, iar peste 1.200 de creditori chirografari au de încasat împreună peste 633 de milioane de lei.

Cele 670 de milioane nu sunt egale cu cele 770 de milioane din PNRR

Primele reprezintă o masă credală, în interiorul căreia există creanțe publice și private cu grade diferite de recuperabilitate. Celelalte reprezintă finanțare europeană care nu mai intră în România. Totuși, o diferență de aproape 100 milioane face disproporția agendei publice greu de explicat: pentru cei 770 de milioane pe care nu-i mai putem salva mobilizăm întreaga artilerie mediatică, în timp ce în jurul sutelor de milioane care încă mai pot fi recuperate, măcar parțial, discuția rămâne în mare parte tehnică, regională și sporadică.

Mai mult, statul nu este un simplu spectator la marginea furnalului. Exim are de recuperat în prezent aproximativ 300 de milioane de euro, iar ANAF circa 150 de milioane de euro, potrivit celor mai recente date prezentate în contextul procedurii de vânzare a combinatului. Pentru plata salariilor restante ale angajaților Liberty și Liberty Tubular Products, Guvernul a alocat încă 168 de milioane de lei din Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale. Iar Corpul de control al premierului a găsit, în legătură cu finanțările acordate prin Exim, riscuri subevaluate, derogări de la norme și plăți considerate neconforme.

Aici ar trebui să înceapă adevărata neliniște publică

Nu pentru că 770 de milioane de euro din PNRR ar fi mai puțin importante, ci pentru că la Galați povestea nu s-a terminat. Valoarea activelor se modifică, creditorii negociază, investitorii pot veni sau pot pleca, instalațiile se degradează, oamenii calificați își caută alte locuri de muncă, furnizorii pot dispărea, iar fiecare lună poate muta câte ceva din coloana „recuperabil” în coloana „pierdere”. După două licitații fără cumpărător, procedura se îndreaptă acum către negociere directă, iar un nou preț de referință vehiculat pentru vânzare este de aproximativ 320 de milioane de euro. Cu alte cuvinte, există încă o miză asupra căreia deciziile de astăzi pot schimba factura de mâine.

Dar aceasta este o poveste mai greu de vândut la televizor. Nu are un singur vinovat, nu încape într-o burtieră de zece cuvinte și presupune să citești niște tabele, contracte, rapoarte și planuri de restructurare. Trebuie să afli cine a dat banii, cu ce garanții, cine a evaluat riscul, ce se poate recupera, în ce ordine sunt plătiți creditorii și cât valorează cu adevărat un combinat care nu produce. Acarul Păun, în schimb, este mult mai comod. Are chip, partid și poate fi invitat în studio.

Poate că aici se află una dintre bolile mai discrete ale agendei publice românești. Suntem fascinați de pierderea care s-a produs și mult mai puțin interesați de pierderea care se produce. Facem autopsii excelente și prevenție economică rudimentară. După ce banii au dispărut, apar procurorii politici, specialiștii în retrospectivă și oamenii care știau dintotdeauna că așa se va întâmpla. Cât timp încă mai există ceva de recuperat, subiectul pare prea complicat pentru prime-time.

Și Liberty nu este decât exemplul aflat la îndemână

Aceeași logică funcționează la creanțele fiscale care se rostogolesc ani întregi, la companiile publice menținute artificial în viață, la investițiile începute și abandonate, la activele statului care se degradează în timp ce se caută formula juridică perfectă pentru administrarea lor. Unele dintre aceste pierderi se pot diminua dacă devin suficient de devreme subiect de presiune publică. Dar agenda noastră funcționează invers: devin interesante abia după ce nu mai avem ce face.

Desigur că trebuie să aflăm cine a făcut posibilă pierderea celor 770 de milioane de euro din PNRR. Responsabilitatea este parte a funcționării unei democrații, nu un moft. Numai că responsabilitatea fără prioritizare seamănă cu medicul care, având doi pacienți, îl abandonează pe cel care mai poate fi tratat pentru a explica familiei celuilalt unde s-a greșit.

Și cred că întrebarea zilei nu ar trebui să fie doar „cine a pierdut cele 770 de milioane?”, ci și „unde sunt următoarele 770 de milioane pe care încă le putem salva?”. Acarul Păun poate aștepta câteva minute, dar furnalul, creditorii și banii publici, deloc.