Dezvoltare cu portiera întredeschisă. Milioane versus centimetri utili

Acum câteva zile am dus la Spitalul Județean o rudă apropiată, octogenară, cu probleme evidente de mobilitate. Plecasem de acasă cu ambiții modeste: să ajungem la timp, să găsim unde lăsa mașina și să intrăm la consultație. Nu bănuiam că, înaintea investigațiilor medicale, urmau să-mi fie evaluate orientarea în spațiu, coordonarea și capacitatea de a-mi reorganiza scheletul.

Parcarea recent inaugurată ne-a întâmpinat civilizat: curățenie, marcaje, ordine și, spre plăcuta mea surprindere, acces fără plată. M-am bucurat sincer. Când duci la spital un om care merge greu, un loc de parcare găsit aproape capătă valoarea unei mici victorii personale. Am înaintat încrezător, am identificat un loc liber și m-am pregătit să beneficiez de investiție.

Investiția avea însă câteva condiții

Parcarea semăna cu băgatul aței în ac fără ochelari, numai că acul era din beton, iar ața avea oglinzi laterale și vopsea metalizată. Într-o parte mă aștepta un perete de beton, în cealaltă, o mașină al cărei proprietar interpretase marcajele cu libertatea unui pictor impresionist. Între ele trebuia să-mi introduc autoturismul, păstrându-i toate accesoriile cu care venisem de acasă. Am început prudent, cu o manevră înainte, una înapoi și o primă reevaluare a optimismului.

Nu știu după ce standard a fost proiectată parcarea. Din locul în care mă aflam, părea că autorul lucrase cu amintirea unei Dacii 1300 sau a minunatului Lăstun. Între timp, mașinile se mai lățiseră, dar vestea nu ajunsese până la stâlpi. Aceștia își păstrau poziția cu acea siguranță de sine pe care numai betonul și administrația o pot avea.

Mă felicitam că avusesem totuși prezența de spirit să ajut octogenara să coboare înainte de a-mi solicita talentele de Michael Schumacher și Ayrton Senna la un loc. Din păcate, niciunul nu mă pregătise pentru proba supremă a automobilismului gălățean: parcarea între un stâlp regulamentar și un vecin aproximativ. După șapte-opt manevre, transpiram ca la examenul pentru permis. Mă uitam la oglindă, la colțul stâlpului, la aripa vecinului și din nou la oglindă, într-o succesiune din care lipsea doar polițistul care să mă întrebe dacă așa intenționez să conduc toată viața. M-am gândit că locul ar putea fi folosit de școala de șoferi. Cine reușește să parcheze aici nu mai are nevoie de poligon. Cine reușește să și coboare merită permis de TIR.

Până la urmă am parcat și am oprit motorul cu satisfacția omului care tocmai demonstrase că imposibilul este doar o chestiune de ambiție. Apoi am încercat să ies. Portiera s-a întredeschis, lăsându-mi spre lume o perspectivă de vreo douăzeci de centimetri, după aprecierea mea. Am privit spațiul, apoi m-am privit pe mine, atât cât îmi permitea poziția.

Era limpede că unul dintre noi trebuia să cedeze, iar betonul nu părea dispus

Am încercat să stabilesc ordinea evacuării: întâi piciorul stâng, apoi umărul, o mână și, dacă mai rămânea loc, capul. Acesta din urmă complica inutil operațiunea. M-am întrebat dacă nu puteam să-l las în mașină, fiindcă, judecând după situație, nici în proiect nu păruse obligatoriu. Cu portiera întredeschisă, am recapitulat în gând fizica din școala generală. Poate ne predaseră teleportarea și eu lipsisem în ziua aceea. Ar fi fost păcat să judec nedrept o investiție modernă din cauza unor lacune personale de educație. Cum nu mi-am amintit formula, am repornit motorul.

Am scos mașina și am reluat exercițiul. De data aceasta, m-am apropiat la trei-patru centimetri de autoturismul vecin, câștigând pe partea mea locul necesar ieșirii. Dacă proprietarul revenea înaintea mea, riscam să aflu cât de mult îi poate îmbogăți vocabularul o simplă parcare. Îmi cerusem deja scuze în gând. Participam amândoi, fără voie, la un experiment despre transferul disconfortului între cetățeni: ce câștigasem eu la portieră pierduse el.

Am pornit, în sfârșit, spre spital. Ruda mea, pentru consultație; eu, cu o întrebare care nu-mi dădea pace: în ce moment al unei investiții se verifică dacă omul o poate folosi? Până să ajungă la el, investiția trece prin multe mâini și produce multe hârtii. Este propusă, proiectată, avizată, finanțată, executată și fotografiată din unghiuri favorabile. În jurul ei se adună sume, suprafețe, indicatori și superlative de comunicat: „unică”, „prima”, „cea mai…”. Cetățeanul apare mai târziu, cu o mașină obișnuită și un genunchi care nu se îndoaie conform documentației.

La Galați ne-am obișnuit cu bugete care cresc frumos în discursuri

Milioanele se aliniază fără dificultate, miliardele au loc unele lângă altele, iar finanțările intră în comunicate dintr-o singură manevră. Acolo nu sunt stâlpi. Problemele încep când suma anunțată trebuie să se transforme în ceva folositor în viața de toate zilele.

Atragerea banilor presupune muncă, iar orașul are nevoie de investiții. Tocmai de aceea, e firesc să le judecăm și după folosul care rămâne după inaugurare. Omul ar trebui să-l poată recunoaște fără ajutorul unui comunicat: ajunge mai repede, cheltuiește mai puțin, circulă mai sigur, are acces la un serviciu care înainte îi lipsea. Iar dacă vine la spital cu cineva în vârstă, poate deschide portiera suficient cât să-l ajute să coboare.

N-am umblat cu ruleta prin parcare și nu pretind că am făcut o expertiză

Poate că locul respectiv respectă dimensiunile prevăzute în proiect. Mașina vecină a înrăutățit, cu siguranță, situația. Dar tocmai aici ar fi utilă, dincolo de planșe, o probă cu oameni adevărați și mașini parcate așa cum se parchează în realitate. Unii oameni sunt mai lați în umeri, alții mai rigizi în șolduri, câțiva se sprijină în baston. La spital, asemenea utilizatori sunt de așteptat și n-ar trebui să ia proiectul prin surprindere.

Mi-l imaginez pe cel care verifică investiția venind într-o dimineață cu o rudă în vârstă. Parchează între două mașini, deschide portiera și încearcă să o ajute să coboare. Poate că discuția despre performanță ar deveni pe loc mai precisă. S-ar vorbi mai puțin despre milioane și mai mult despre centimetri utili.

Eu, unul, aș considera asta un progres. Data viitoare când duc pe cineva la spital, mi-ar plăcea să fie suficientă programarea, fără să-mi trebuiască și atestat de contorsionist.

Până atunci, admirăm dezvoltarea cât ne permite deschiderea de la portieră.