Nu le pasă de cei vii și vreți să-i respecte pe cei adormiți?

Mărturisesc cinstit, tot mai des mă încearcă senzația pe care francezii o numesc "déjà vu". Un soi de ciclicitate a sesizărilor pe care le primesc și despre care trebuie să scriu. Și am un sentiment tot mai acut - în curs de cronicizare, probabil - că, oricât aș scrie, mai nimic nu se rezolvă sau îndreaptă. Nici pe moment, nici pe termen lung! Că latru la lună. Că ar trebui, poate, să mă obișnuiesc cu o atare stare de fapt, pentru că, oricum, nu se va schimba nimic. Cel puțin nu în bine. Nu în cimitirele Galațiului.

Luni, 29 iulie 2024, citeam sesizarea primită la redacție prin care un gălățean ne relata despre "vegetația luxuriantă" care se dezvoltă sub atenta oblăduire a administrației Cimitirului "Sf. Lazăr". Și, din senin, mie îmi zburase deja gândul la Tarzan. Nu, nu pentru că mă bătea soarele în cap!
Da, la Tarzan pe liană, despre care scriam în urmă cu un an că (mai) lipsește din Cimitirul "Sf. Lazăr". Unde și cu, și fără Tarzan, vă puteați simți ca în junglă. Cimitir unde nu e recomandabil să vă încumetați să intrați fără macetă ori coasă. Cu care să tăiați bălăriile, croindu-vă astfel drum către mormântul la care vreți să aprindeți o lumânare.

Citeam mărturia scrisă cu talent, ironie amară și umor negru despre un "ecosistem comun de nesimțire și nepăsare", grație căruia buruienile se înalță la doi metri înălțime. Pentru că nu prea le-a deranjat nimeni tot anul 2024. Realitate care face în ciudă asigurărilor săptămânale pe care administratorul cimitirelor, Societatea Gospodărire Urbană, ni le dă, și conform cărora: "Continuă curățenia în cimitirele Galațiului". Și a fotografiilor cu buruieni cosite de prin cimitire. Rânjeam amintindu-mi că, în unele statistici, cimitirele sunt clasate drept "spații verzi". Că tot asigură "cazarea" adormiților, ale căror suflete au zburat "în loc cu verdeață, loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul"...

E drept, că monumentele funerare mai "pică", se mai sparg, se mai distrug, "din senin", fără ca nimeni să răspundă pentru asta.

"Lor nu le pasă de cei vii și tu vrei să-i respecte pe bieții morți?", m-a fulgerat un gând, amintindu-mi despre ambulanța oprită în cimitir, deși transporta spre spital un om aflat în stare gravă. Căruia i se făcuse rău la mormântul cuiva drag. Dar bariera țintirimului nu s-a ridicat până când n-a fost plătită taxa de acces. Nu-i exclus să plătim, în curând, o taxă pe buruienile (ne)cosite. O taxă pe apa care lipsește din cimitire. O taxă că murim, adăugată la cele prea multe că trăim...