O binecuvântare și-un sictir. Prezidențial

Mă scuzați, rectific imediat! "O binecuvântare și-un «hatâr»", am vrut să scriu. Pentru că așa mi-a sunat, în minte, ultimul discurs prezidențial al fostului președinte Klaus Iohannis. Discurs pe care l-am urmărit, în direct și de câteva ori în reluare. Cu atenție și, recunosc, cu un pic de îngrijorare. Așa cum am învățat că se urmărește "evoluția" unui fenomen, a unei situații grave, de la însuși șeful statului în acest ultim deceniu.

Ca și cum ne-ar fi făcut un "hatâr", așa a sunat afirmația președintelui cum că ne scutește de criză și de evoluția inutilă și negativă pentru care, mai pe românește, "vom fi efectiv de râsul lumii". Așa că demisionează. Cu o binecuvântare la final: "Dumnezeu să binecuvânteze România!". Un soi de "god bless" specific președinților americani. Ai noștri politicieni sunt mai degrabă cu "Doamne-ajută!" în gură. Sau cu "Așa să-mi ajute Dumnezeu!", în jurămintele pe care le rostesc cu mâna pe Biblie și pe Constituție. Dovadă, schimbul de replici de la ceremonia de plecare a lui Iohannis de la Cotroceni: "Mult succes. Să aveți grijă de România. Doamne-ajută!", i-a spus fostul președinte lui Ilie Bolojan. "Doamne-ajută!", i-a răspuns Bolojan, noul președinte interimar al României.

Desigur, nu m-aș fi așteptat de la Iohannis să se oprească din drum pentru a săruta tricolorul, așa cum a făcut fostul președinte Traian Băsescu, la ceremonia de plecare din funcție, tot după zece ani. Oi fi eu insensibilă din fire, dar n-am reușit să văd emoția pe care unii jurnaliști, care relatau în direct de la eveniment, au susținut că se citea pe chipul lui Klaus Iohannis. Mie mi s-a părut, așa cum au spus alții, auster și rece. Implacabil și detașat. Absent, aș îndrăzni să spun. N-am remarcat nici măcar gestul de a-și răsuci verigheta pe deget, care îi trăda nervozitatea sau nerăbdarea, la discursuri și evenimente de tot felul.

Firește, nu pot compara "scorțoșenia" specifică originii germane a lui Klaus Iohanis cu expansivitatea fostului comandant de navă. Plecarea demnă, la final de mandat, cu o demisie forțată, ca un hatâr sau un sictir. Prezidențial.

Admit că sunt subiectivă când scriu acest editorial. Dar nu e subiectivitate jurnalistică. E una de alegător. Alegător care a votat de patru ori Iohannis - la ambele tururi de scrutin ale alegerilor prezidențiale din 2014 și 2019. Și care a avut așteptări și speranțe de la președintele Klaus Iohannis.

Dacă m-aș întoarce în timp, cu experiența de acum, probabil că tot Iohannis aș vota, ținând seama de alternativele alegerilor prezidențiale din 2014 și 2019. Dar fără speranțe și așteptări... la o binecuvântare și-un sictir. Prezidențial.