Duminica votului, nu a Orbului

Ce-are Nicuşor şi n-a avut George? E limpede, îmi veţi spune: mai multă susţinere din partea alegătorilor, concretizată în voturi. Peste 6,17 milioane! S-a bucurat de mai multă încredere, de perseverenţă şi de speranţă din partea votanţilor. Deopotrivă, pentru unii alegători, Nicuşor Dan a fost şi alternativa la ceea ce profila, pentru viitor, „aura” candidatului cu prima şansă la alegerile prezidenţiale: isterie şi ameninţare.

Ce-are Nicuşor şi n-a avut George ca om? Nu neapărat om politic, ci în postura de simplu cetăţean! Decenţă, ar fi primul cuvânt care-mi vine în minte. Sinonimă, într-un fel sau altul, cu bunul-simţ. Acela aşezat, de modă veche, românesc, dacă vreţi.

Admit că, poate, mă înşel eu amarnic, iar ceea ce văd e doar aparenţă, nicidecum esenţă! Poate e doar impresia regizată, pe care mi-a creat-o prin declaraţii, atitudine, gesturi…

Însă după toată demonstraţia de aroganţă, nesimţire, absenţă şi indiferenţă pe care a lăsat-o în urmă deceniul prezidenţial al lui Klaus Iohannis… chiar simţeam nevoia de un strop de firesc prin decenţă. De normalitate. Chit că „România normală” a fost un proiect promis chiar de fostul preşedinte al României.
Corect, la vremea primei lui alegeri în funcţia de şef al statului, şi în Iohannis mi-am pus speranţele snop. Speram la rigoare şi corectitudine germană, la reprezentativitate şi implicare…
Bine, nu implicarea de „preşedinte jucător” a lui Traian Băsescu. Cu mandatele smucite şi suspendate, cu pixeli albaştri şi cocote ministeriale urcate pe birouri prezidenţiale…

Ştiu că la vârsta mea naivitatea electorală nu e chiar scuzabilă, dar mă întreb dacă nu cumva l-am votat pe Nicuşor Dan aşa cum, la primul meu vot prezidenţial, am pus ştampila pe Emil Constantinescu. Poate cel mai şters şi cel mai "înfrânt" dintre toţi preşedinţii pe care i-a avut România după Revoluţie.

Şi uite-aşa ajung la primul preşedinte al României de după ’89 - Ion Iliescu. Recunosc, l-am şi votat! Atunci când alternativa era Corneliu Vadim Tudor. Mda, nu ştiu cum se face, dar, deşi m-am născut sub dictatură… nu-mi plac regimurile totalitare. O fi ceva defect la mine, nu ştiu.
Dar un fapt e cert. Astăzi, când citiţi acest editorial, se împlinesc 35 de ani de la acea Duminică a Orbului a primelor alegeri prezidenţiale din 20 mai 1990. Poate că votul din 18 mai este dovada că am deschis cu adevărat ochii, după trei decenii şi jumătate de la acea Duminică a Orbului. Poate ne-am trezit, cumva, în conştiinţă.

Dar nu aşa cum credeau George şi părintele său electoral, Călin…