"Beach, please" şi alte fineţuri electrice

Am tot citit, imediat după eveniment, o mulţime de mărturii ale părinţilor care şi-au însoţit copiii la Festivalul „Beach, please!”, de la Costineşti. Pentru cine nu urmăreşte dezbaterile pe temă, este vorba despre un festival muzical dedicat unor anumite genuri, dintre care trap pare să fie cel mai bine reprezentat. Cum nu am participat, nu mă voi referi aici la calitatea muzicii, fiindcă nu sunt nici critic de specialitate, nici cântăreţ.

Din ceea ce am ascultat special ca să-mi fac o idee, versurile sunt problema, fiind considerate prea „decoltate”, fără perdea sau de-a dreptul cocălăreşti, ca să zicem aşa. Cu înjurături, cu organe genitale de ambe sexe, cu tot ce vrei şi ce nu vrei. Evident, nu genul de versuri pe care ţi-ai dori să le auzi în mijloacele de transport în comun sau în magazine, pe terase etc, la ore de maximă audienţă. Ei bine, nici nu prea le auzim, de fapt. Ele au fost cântate în cadrul unui eveniment dedicat strict celor care doreau să le audă.

Faptul că acest public este format aproape exclusiv din tineri nu este deloc de mirare. Dintotdeauna, tinerii au fost cei care s-au revoltat, care au trăit pentru o cât de mică rebeliune, care au învăţat pe de rost versuri protestatare, care şi-au tapetat pereţii camerelor cu postere ale idolilor, pe care părinţii, invariabil, îi considerau „nişte prostii”. „Ăştia urlă, nu cântă”, „ce, asta e muzică?!”, decretau, invariabil, încheind cu „să nu te prind cu aşa ceva în casa mea!”.

Ei bine, generaţia anilor 2000 a ascultat „BUG Mafia” şi „Paraziţii”, trupe care, la fel, au fost criticate pentru versurile prea explicite şi multe atitudini extreme pe anumite subiecte. Generaţia 90 a avut propriii idoli, mai mult sau mai puţin agreaţi, la momentul respectiv, fie pentru ţinute (să ne amintim de trupa Andre) atunci considerate exagerate, dar pe care acum le poartă o mulţime de fete în orice plimbare la mall, fie pentru versurile prea superficiale sau misogine.

Evident, timpurile se schimbă, cu ele şi trendurile, inclusiv muzicale, care, vorba trupei Phoenix, în „Vremuri”, toate au fost, la vremea lor, ceva exagerat. Ce rămâne aşijderea este reacţia socială şi cea a părinţilor. Unii, nedorind să-şi alieneze copiii, au strâns din buze şi i-au însoţit la concerte, ceilalţi au preferat să spună nu, amânând bătăile de cap pentru mai târziu. Şi unii, şi ceilalţi, au argumentele lor, la fel de valabile. Personal, cred că se face prea mult zgomot pentru nimic. Cred că, dacă adolescenţii au totuşi o bază de educaţie solidă din familie, vor şti să distingă între bine şi rău, între distracţie şi realitate, între versurile unui cântec şi o atitudine de copiat cu prietenii. Dacă nu, înseamnă că problemele pe care le avem ca societate, cum ar fi violenţa sexuală şi domestică asupra femeilor (asupra căreia inclusiv „Beach, please” a încercat să atragă atenţia), sunt mult mai mari decât că nişte adolescenţi sar în sus la un concert pe plajă. Sau, ca să ne referim şi la mai recentul scandal de la un alt festival, "Electric Castle", că Justin Timberlake şi-a bătut joc de fani, necântând în ploaie...