Țara în care bunul-simț a devenit excepție

Trăim într-o perioadă în care scandalul vorbește mai tare decât decența. În care omul calm pare slab, iar cel care provoacă o controversă este considerat „interesant”. O perioadă în care bunul-simț, cândva ceva firesc, a ajuns aproape o raritate.

România de astăzi pare tot mai obosită, mai nervoasă și mai grăbită să judece. Vedem asta peste tot: în trafic, pe rețelele sociale, în politică, la televizor, chiar și în conversațiile de zi cu zi. Oamenii nu mai discută, ci se atacă. Nu mai ascultă, ci așteaptă momentul să răspundă mai dur. Iar capacitatea de a accepta un punct diferit de vedere pare să fi devenit demodată.

Intrăm pe internet și găsim un val nesfârșit de jigniri, ironii și răutate gratuită. La orice subiect, de la muzică și sport până la tragedii sau probleme sociale, există mereu cineva pregătit să umilească, să râdă sau să distrugă. Nu mai contează adevărul, contextul sau empatia. Contează reacția rapidă, comentariul acid și câteva aprecieri primite de la alți oameni la fel de furioși.

Poate cel mai grav este că ne-am obișnuit cu asta. Am început să considerăm o normalitate limbajul agresiv, scandalul permanent și lipsa de respect. Când vedem un om politicos, care vorbește decent și își păstrează calmul, aproape că pare „altfel”. Iar asta spune multe despre societatea în care trăim.

Nici spațiul public nu oferă exemple mai bune. Politicienii se insultă ca într-o ceartă de cartier, emisiunile TV transformă conflictele în spectacol, iar online-ul răsplătește mai degrabă scandalul decât argumentul. Într-o lume în care atenția se câștigă prin șoc și agresivitate, bunul-simț nu mai aduce audiență.

Dar problema nu este doar la „ceilalți”. Problema este că fiecare dintre noi contribuie, uneori fără să realizeze, la această atmosferă. De fiecare dată când alegem să răspundem cu ură, să umilim, să distribuim răutate sau să tratăm oamenii fără respect, mai punem o cărămidă la această Românie tensionată și lipsită de răbdare.

Și totuși, încă există oameni care spun „mulțumesc”, care ajută fără să filmeze, care aleg să vorbească frumos, să înțeleagă înainte să judece și să nu transforme fiecare diferență de opinie într-un război. Poate că ei nu sunt cei mai vocali. Poate că nu devin virali. Dar ei sunt dovada că bunul-simț nu a dispărut complet.

O societate nu se degradează dintr-odată. Se degradează puțin câte puțin, atunci când respectul devine opțional, iar decența este confundată cu slăbiciunea. Iar dacă am ajuns să fim surprinși de gesturile simple de omenie, poate că adevărata problemă nu mai este lipsa bunului-simț, ci faptul că am început să acceptăm lipsa lui ca pe ceva normal.

Poate că România nu duce lipsă de oameni inteligenți, talentați sau muncitori. Poate că duce, mai ales, lipsă de răbdare, respect și bun-simț. Iar fără ele, nici progresul și nici modernizarea nu vor reuși să repare ceea ce pierdem, încet, între noi.