Împrumuturi fără frână și facturi pentru generațiile viitoare

Dacă există un domeniu în care actuala administrație a demonstrat un talent de-a dreptul supranatural, acela este capacitatea de a cheltui bani pe care nu îi are. Datoria externă a României nu mai este doar o cifră aridă într-un tabel de la Banca Națională, ci a devenit un monstru de poveste, care crește în câteva luni cât altele în zece ani.
Am încheiat anul 2025 cu un record de-a dreptul înfricoșător. Statul s-a împrumutat cu o viteză halucinantă de 45.000 de euro pe minut în perioada 2024-2025, trăgând după el o datorie totală de 227,5 miliarde de euro, adică aproape 59% din PIB. Iar dacă cineva spera că noul an va aduce vreo frână, datele BNR pe primul trimestru din 2026 vin ca un duș rece. În doar trei luni, datoria a mai săltat cu 4 miliarde de euro, ajungând la suma astronomică de 231,5 miliarde de euro. Tradus pe înțelesul tuturor, Ministerul de Finanțe a menținut o viteză de peste 23.000 de euro pe minut. În fiecare minut ce trece, în timp ce noi ne vedem de viață, datoria crește cu echivalentul unei garsoniere.
Unde se duc acești bani? Ei bine, nu în autostrăzi suspendate sau spitale. Datele oficiale arată clar că anul trecut, din totalul împrumuturilor, partea leului - aproape 18,9 miliarde de euro - a fost înghițită direct de administrația publică. Adică de un aparat de stat hipertrofiat, care consumă enorm și produce firav. Mai grav este că grosul acestei datorii, adică 79%, este pe termen lung. Asta înseamnă că nu noi, ci copiii și nepoții noștri vor munci ca să stingă creditele semnate astăzi cu atâta ușurință.
Băncile internaționale nu sunt instituții de caritate. Ele jupoaie pielea de pe noi cu dobânzi uriașe, mai ales când te numești România și ești evaluat cu ratingul BBB- de către marile agenții S&P și Fitch. Acest cod abstract înseamnă că suntem pe ultima treaptă recomandată pentru investiții. În limbaj de zi cu zi, suntem clientul riscant de la marginea Europei, care se împrumută scump pentru că nu inspiră încredere. Dovada? Doar serviciul total al datoriei externe pe anul trecut - adică exact ce avem de plată pentru rate și dobânzi - a fost de aproape 85,8 miliarde de euro. O sumă care ar fi putut reconstrui țara de la zero.
Fără a cădea în nostalgia absurdă a perioadei comuniste, istoria recentă ne oferă un contrast brutal. În anii '80, cu prețul unor sacrificii enorme din partea populației - întuneric, frig și cozi la mâncare - în martie 1989, România raporta datorie externă zero. Nimeni nu își dorește întoarcerea acelor vremuri de tristă amintire, însă paradoxul modern este strigător la cer, astăzi facem foamea nu ca să ne eliberăm de datorii, ci în timp ce le acumulăm la foc automat.
Contrastul este imoral. Cum să-i explici unui bătrân cu pensia minimă, care își împarte fiecare leu între o pâine și rețeta de compensate, că administrația lui topește mii de euro pe secundă pentru a-și acoperi deficitele din balanța de plăți? Când banii nu vor mai putea fi returnați în cash, băieții deștepți ai finanțelor globale vor ști exact cum să-și recupereze sumele, iar garanțiile sunt resursele noastre, ale tuturor.
A face împrumuturi a devenit o dependență politică de tipul „după noi, potopul”. Cât timp banii din credite se duc pe consum, pensii speciale și aparate administrative hipertrofiate, în loc să meargă în autostrăzi, spitale și stocare de energie, România nu face decât să-și cumpere timp cu dobândă de camătar. Suntem generația care trăiește pe un card de credit cosmic, iar când va veni scadența, s-ar putea să realizăm că am amanetat până și aerul pe care îl respirăm.