Când teama și neputința iau locul rațiunii

Chiar dacă a trecut o săptămână de la alegerile prezidențiale, nu pot să nu aduc în discuție sentimentele pe care le-am trăit în duminica în care s-a scris istorie. Deși Nicușor Dan este al cincilea președinte care va conduce România, nici una dintre alegerile precedente nu a avut un asemenea impact în rândul populației. Și la alegerile trecute am avut păreri pro și contra pentru unul sau altul dintre candidați, însă scrutinul din 2025 a împărțit lumea în două.

Cu siguranță, acest lucru este normal într-o țară democratică, în care fiecare are dreptul la propriile păreri, însă de această dată susținătorii taberei Simion au fost extrem de agresivi, cel puțin verbal, și au umplut rețelele de socializare cu injurii și amenințări către susținătorii lui Nicușor Dan. Isteria creată a sădit teamă și deznădejde, iar ziua votului ne-a făcut pe toți să stăm cu sufletul la gură.

Pot să afirm fără echivoc că, pentru prima dată în 35 de ani, mi-a fost frică în țara mea. Mi-a fost frică că am putea fi conduși de un om care, pe toată perioada campaniei, a transmis amenințări, a înjurat și a avut un comportament mai degrabă demn de maidan, decât de Cotroceni. Și același comportament l-a transmis adepților săi, care nu s-au dat în lături de la a-i apostrofa pe cei care nu aveau aceeași ideologie. M-am temut pentru copiii mei, pentru mine, pentru cei dragi, familie și prieteni, pentru toți cei care doream pentru țara noastră un parcurs proeuropean și un președinte capabil să o ducă pe acest drum. Ne-am certat între noi, ne-am dezbinat, ne-am făcut curat în listele de prieteni de pe reţelele de socializare și am ales să rămânem doar cu cei pentru care bunul simț și educația au primat.

Imediat după afișarea rezultatelor exit-poll, care îl situau pe Nicușor Dan pe primul loc în cursa pentru Cotroceni, rețelele de socializare au tăcut și susținătorii vocali ai lui Simion au fost nevoiți să accepte voința majorității. Acum, după o săptămână, lucrurile par să fi intrat în cursul firesc, cu negocieri între partidele politice, discuţii despre prim-ministru, guvern, etc.

Au fost zile de încordare maximă şi de stres, însă sentimentul de frică a fost înlocuit acum cu cel de speranță și de credință în mai bine. Îmi doresc doar să-i dea Dumnezeu minte și înțelepciune noului președinte, pentru ca România să rămână, așa cum este firesc și normal, o țară proeuropeană.