De la miner la cioban. Transhumanța vocațională a cotonogarului autohton

România și-a închis minele, dar nu și mineriadele. Minerul cu lămpaș, salopetă și bâtă a dispărut aproape cu totul din peisajul social, însă funcția sa politică a rămas vacantă. Iar natura publică românească, asemenea administrației, nu suportă posturile neocupate decât dacă sunt de specialitate.

Așa că vechiul cotonogar al tranziției a fost nevoit să se recalifice: a coborât din Valea Jiului, și-a lăsat casca la garderoba istoriei, și-a pus cojocul și s-a amestecat printre oierii porniți spre București. Meseria s-a schimbat, instrumentarul a rămas, iar bâta s-a dovedit încă o dată una dintre puținele competențe cu adevărat transferabile ale economiei românești.

Să nu nedreptățim, însă, oierii adevărați

Ei au motive serioase să protesteze. Blocarea exporturilor de animale nu este folclor, iar oaia nu poate fi pusă într-un sertar până când autoritățile termină de plimbat hârtiile între direcții, ministere și Comisia Europeană. Animalul trebuie hrănit în fiecare zi, indiferent dacă funcționarul este în concediu, comisia deliberează sau ministrul așteaptă un punct de vedere. În spatele fiecărei turme se află investiții, credite, furaje, salarii, familii și o piață care, spre deosebire de statul român, nu acordă termene de prorogare. Când exportul se închide, marfa vie continuă să mănânce, costurile cresc, prețurile se prăbușesc, iar crescătorul descoperă că autoritatea care i-a cerut registre, crotalii, vaccinări, autorizații și trasabilitate nu mai poate garanta tocmai lucrul pentru care toate acestea există: accesul la piață.

Numai că legitimitatea unei revolte este și cea mai valoroasă marfă politică. Ea atrage inevitabil negustorii de furie, profesioniștii fără profesie și revoluționarii care nu știu cât costă un balot de lucernă, dar cunosc exact rezistența unui gard metalic. La protestul din Piața Victoriei, reprezentanți ai crescătorilor au spus că indivizii violenți nu erau „ciobanii noștri”. Afirmația poate fi o delimitare sinceră, dar și o mărturisire despre cât de ușor poate fi confiscată o manifestație atunci când necazul autentic întâlnește organizarea difuză și apetitul politic pentru scandal. De aici până la scandarea numelui unui candidat fără legătură cu pesta micilor rumegătoare sau cu exporturile de ovine nu mai este decât un gard de înlăturat.

Înaintea ciobanului a fost, însă, tractorul

În aprilie 2023, fermierii au ieșit cu utilajele pe drumurile din numeroase județe, inclusiv la Galați, Brăila, Tulcea și Constanța. Aveau și atunci revendicări temeinice: piața cerealelor fusese grav dezechilibrată, producătorii români reclamau lipsa trasabilității importurilor, cereau măsuri de salvgardare și despăgubiri pe măsura pierderilor. Tractorul a părăsit brazda și a intrat în cetate nu pentru a ara asfaltul, ci pentru a demonstra că o petiție de câteva tone este citită mai repede decât una depusă la registratura Guvernului. Puterea economică se traducea în forță mecanică, iar utilajul devenea simultan pancartă, portavoce și baricadă mobilă.

A urmat protestul fermierilor și transportatorilor din 2024, când tractoarele și camioanele au paralizat drumuri, au blocat vămi și au format în apropierea Capitalei un fel de tabără a nemulțumirii naționale. Nici atunci revendicările nu erau inventate. Costurile crescuseră, regulile se schimbau, concurența era inegală, iar statul continua să trateze agricultura ca pe o fotografie idilică pentru pliantele electorale: lanuri aurii, combine lucioase și țărani fericiți, peste care se așază discret sigla partidului. În realitate, fermele funcționau între secetă, dobânzi, importuri, promisiuni și ordonanțe scrise de oameni care văzuseră vaca mai ales pe ambalajele din supermarket și încă se mirau că, în realitate, nu este mov.

Din succesiunea acestor proteste, Guvernul nu a învățat să prevină crizele, ci să negocieze numai după blocarea drumului. A transmis tuturor breslelor o lecție simplă și primejdioasă: cine vine cu memorii primește număr de înregistrare, cine vine cu tractorul primește ministru, iar cine împinge gardul poate spera chiar la o transmisiune în direct.

Ciobanul de astăzi și minerul de ieri

La noi, violența riscă să devină procedură prealabilă. După audiență, petiție și tăcerea celor competenți, urmează ocuparea carosabilului, ruperea cordonului și constituirea unei comisii interministeriale.

Aici se întâlnesc ciobanul de astăzi și minerul de ieri. Nu pentru că oierii ar fi urmașii minerilor și nici pentru că protestul actual ar putea fi pus, fără rest, alături de violențele dirijate ale anilor 1990 și 1991. Ar fi fals și nedrept. Minerii au fost aduși în Capitală într-un context politic precis, legitimați de putere și transformați într-o forță para-instituțională împotriva unor adversari desemnați. Oierii au venit să protesteze împotriva unei situații economice care le amenință existența. Continuitatea nu se află în identitatea oamenilor, ci în tehnologia manipulării: o categorie profesională respectată este folosită drept înveliș moral pentru indivizi, grupări și interese care nu ar putea obține singure aceeași legitimitate.

În 1990, politica s-a ascuns sub casca minerului

În 2026, încearcă să se ascundă sub căciula ciobanului. Atunci ni se spunea că minerii apără democrația de huligani; acum ni se poate explica faptul că spărgătorii de cordoane apără agricultura de birocrați. Deși costumul diferă, regia miroase cunoscut, iar televiziunile găsesc de fiecare dată un cadru suficient de strâns încât piatra să nu mai aibă autor și breasla să devină vinovată.

Această confuzie îi avantajează pe toți cei care nu vor să răspundă pentru fondul problemei. Autoritățile pot vorbi despre violențe și pot evita discuția despre pierderile crescătorilor. Agitatorii pot invoca necazul oierilor pentru a-și justifica propriul spectacol. Politicienii se pot fotografia cu oamenii pașnici, apoi se pot declara indignați sau solidari, după cum le arată sondajele. Singurii care pierd sunt crescătorii adevărați: pleacă de acasă cu o problemă economică și se întorc cu imaginea publică murdărită de niște inși care au venit fără oi, dar cu pietre, sloganuri și preferințe prezidențiale.

O democrație nu poate funcționa nici cu surzenia Guvernului, nici cu berbecul în poarta instituției. Dreptul de a protesta include dreptul de a incomoda puterea, nu dreptul de a lovi oameni, de a arunca borduri sau de a transforma piața publică într-un concurs de forță. În același timp, ordinea publică nu poate fi pretextul prin care statul scapă de obligația de a explica de ce un sector întreg a fost lăsat să suporte singur costurile unei crize sanitare și comerciale. Între nepăsarea funcționarului și violența agitatorului nu trebuie să alegem răul care strigă mai convingător.

Oile își schimbă pășunea după anotimp

Cotonogarul autohton își schimbă numai categoria profesională în spatele căreia se ascunde. Ieri cobora din tren alături de mineri, mai târziu s-a urcat pe scara tractorului, astăzi vine la București printre oieri, iar mâine va descoperi, fără îndoială, o altă breaslă căreia să-i împrumute necazul și să-i lase dosarele penale. Aceasta nu mai este transhumanță pastorală. Este transhumanța vocațională a violenței românești: turma se schimbă, ciomagul rămâne, iar în urma lui pășunea democrației este de fiecare dată ceva mai săracă.