Icoana noastră de pe Facebook

Hai, că nu mai e aşa de mult! A fost Sfântul Gheorghe, vineri o să fie Izvorul Tămăduirii, se duce şi Săptămâna Luminată, trece şi Paştele Blajinilor… şi o putem lăsa mai uşor cu „cele sfinte”! Cu evlavia de circumstanţă… Că până la ceea ce înseamnă cu adevărat „smerenie” e cale lungă.

Mi-e de-ajuns să deschid singura reţea de socializare pe care activez - Facebook - si să mă conving câtă cucernicie putem duce.

Cu ceva timp în urmă, aş fi spus că reţelele de socializare sunt făcute pentru a putea proiecta spre lume ceea ce credem că suntem. Ori măcar… am vrea să părem. O imagine mai bună, creată, cumva, în laboratorul nostru interior. Mai zâmbitori, mai spirituali, mai fericiţi, mai cu umor, mai înţelepţi şi mai implicaţi decât în realitatea de zi cu zi. Virtual desigur. Cam ca în ipostazele vremurilor trecute când fotograful striga „Păsărica!” - da, pe vremea aceea nu intrase în circulaţie pe la noi englezescul „Cheese!”/ „Zâmbiţi!” - şi toţi încremeneam surâzători pentru poză.

În ultima vreme, bag de seamă că reţelele de socializare ne arată adesea pe noi, aceia care suntem. Autentici. Fără filtre sau editare ulterioară.

Şi totuşi, cine suntem cu adevărat? Cei care înşiră „Doamne, ajută!” şi „Amin!” pe orice pagină de Facebook care postează o „sfântă” icoană generată de Inteligenţa Artificială? Sau cei care înşiră hohote sardonice de râs la imaginea unui copil sfârtecat, în zi de Florii, de un război pentru care nu e cu nimic vinovat. Desigur, victimă „colaterală”, dar asta nici nu-i vindecă rănile şi nici nu-l aduce înapoi la viaţă?

Cine suntem cu adevărat? Cei care împrăştiem „Fie ca Lumina”/ „Fie ca Sărbătoarea”/ „Fie ca”-uri pline de urări de bine? Sau cei care comentăm hăhăind „Să fie sănătos!” la o ştire despre decesul Papei Francisc.

„Hai, nene, că dacă ne-o dădeai, pân-acum o şi împărţeam noi”, aşa comenta, în spatele meu, un credincios venit să ia Lumină în noaptea de Înviere. Despre alte consideraţii personale şi întrebări prea puţin ortodoxe referitoare la ierarhul care oficia slujba… nu vă mai povestesc. Cert este că se grăbea. Pesemne se răcea friptura pe masa de Paşti şi ospăţul se cerea început. Despre telefoanele în live pe WhatsApp ori pe Facebook ridicate odată cu făcliile de Înviere către Cerul nopţii nu mai spun nimic. Aşa cum, la Vigilia din noaptea Învierii, o tânără în haină albă îngenunchease pe treptele bisericii, în rugăciune.
Desigur, fiecare îşi manifestă religia aşa cum simte. Religia, nu credinţa!

Pentru că, uneori, povara smereniei noastre e mai grea decât crucea pe care o purtăm, spiritual, noi, cei creştini. Iar reţelele de socializare, oricum s-ar numi ele, vor începe a ne arăta icoana a ceea ce suntem de fapt...