La îndurarea Sfintei Vineri

Ştiu ce-o să-mi reproşaţi! Că mi-e deja gândul la weekend, când azi e abia luni, prima zi lucrătoare a săptămânii (pentru unii). Când nici iarba nu creşte, că oricum suntem în miez de toamnă. Şi-o să-mi mai aud vorbe că mi s-au încurcat reperele orare în cap de când tot scriu în presa tipărită: în care "azi" e deja "ieri", iar "mâine" s-a făcut încă de astăzi. Şi dacă avem o Sfântă Vineri, aşa cum e în povestea lui Ion Creangă "Sfânta Duminică", de Izbăvitorul Marţi ori de Smerita (zi de) Luni nu prea s-a auzit. Şi, între noi fie vorba, nici nu prea par eu dusă pe la biserică…

Nu neg! Am convingerea de nestrămutat că adevărata credinţă nu-i de faţadă! E în sufletul, în inima şi în mintea omului. Şi se vede ca în oglindă în ceea ce facem, nu în ceea ce spunem ori postăm pe reţelele de socializare. Că nu putem fi "mai buni" doar de Crăciun. Şi nu poţi poza în "bun şi milostiv creştin" pentru ca mai apoi să loveşti cu piciorul într-un amărât de câine. Ori când blestemi şi-i afuriseşti pe cei diferiţi de tine.

Însă aşa îmi spunea mie, în copilărie, bunica din partea mamei. Că Sfânta Cuvioasă Parascheva este Sfânta Vineri. Iar tradiţia populară spune că e considerată stăpână peste lumea femeilor, apărătoarea călătorilor, a păsărilor şi animalelor.

Ocrotitoarea Moldovei, după cum e numită în ştirile şi reportajele care tot relatează cozile lungi, întinse pe kilometri, formate de pelerinii care au venit să i se închine. Unii au bătut drum lung până la Iaşi şi aşteaptă ore în şir, în frig sau ploaie, să ajungă să se roage la racla Cuvioasei. Desigur, ar putea să o facă şi în tot cursul anului. Deşi, după cei patru ani de studenţie în Iaşi, pot spune că la Cuvioasa e mereu rând la închinare. Oamenii vin cu sufletul în palme şi cu ultima nădejde. Sub baldachinul cu flori al Sfintei se roagă de sănătate, de vindecare, de iertare… uneori de mulţumire. Fiecare îşi ştie nevoia sau necazul pentru care cere ajutor ori salvare!

Credincioşi sau atei, evlavioşi ori făţarnici, smeriţi ori răzvrătiţi, cu toţii am avea nevoie măcar din când în când de puţină ocrotire, de un strop de bunătate, de înţelegere, de sprijin şi de ajutor. Iar la vremurile tulburi şi tulburate în care trăim, pare că nu ne-ajung sfinţii din calendare să facă minuni pentru câte nevoi am avea.

Însă ştiu că atât Cel de Sus, cât şi Sfinţii Lui fac adesea miracole prin oameni. Şi dacă este aşa, poate că n-ar fi rău să începem să înfăptuim noi înşine minunile pe care le cerem de la cele sfinte. Altfel nu vom fi decât nişte drumeţi prin viaţă, aşteptând mereu îndurarea Sfintei Vineri…